Telefonul a sunat la șase dimineața. Era de la redacție. Într-o ședință a comitetului director al „României libere“ se luase decizia să fiu trimis la Târgu-Mureș, să relatez despre manifestările de acolo. A contat și faptul că vorbeam maghiara.
La Aeroportul Băneasa mă aștepta fotoreporterul Mircea Cararat. După evenimentele de la Târgu-Mureș, am făcut echipă vreme îndelungată.
Vorbesc maghiara pentru că am crescut la Sfântu Gheorghe. Am avut mai mulți prieteni și colegi maghiari decât români. Am crescut între ei și cu ei, de la grădiniță până la liceu. Nu credeam că voi vedea vreodată atâta dezlănțuire de ură ca în acea zi de martie.
Foarte tulbure acel an de după Revoluție. Iliescu se înstăpânise la conducerea țării, Petre Roman conducea un guvern eterogen, iar la Ministerul de Interne se înființase, în februarie, sub conducerea lui Gelu Voican-Voiculescu, celebrul serviciu secret “Doi și’un sfert“. Roman recrease, încă din primele zile după instalare, serviciul secret al externelor, pe care l-a pus sub comanda lui Mihai Caraman, un fost spion al lui Ceaușescu.
În cele două servicii “proaspete“ lucrau foști angajați ai Securității ceaușiste. Numai Iliescu nu avea un serviciu de informații, se baza pe structurile armatei, care preluaseră controlul fostei Securități. Iar armata era puternică și periculoasă, la comandă veniseră (cum și de unde?) niște generali ancorați de Moscova – Militaru, Vasile Ionel, Pancea.
În zilele de dinainte de 20 martie, începuse o dispută legată de separarea școlilor. Propaganda iliesciană trăia din naționalism și alimenta neliniști, cea maghiară trăia alimentând speranțele de autodeterminare ale maghiarilor. Niciun responsabil al noului stat român nu a așezat la masa negocierilor cele două părți. Deși promiseseră, nici Iliescu, nici Roman nu au venit la Târgu-Mureș. Consolidarea noii puteri avea nevoie de vrajbă.
Un incident izolat a fost relatat de ziarele „Adevărul“ și „Cuvântul liber“. „Adevărul“ era fosta „Scânteia“, ziarul PCR, iar „Cuvântul liber“ mustea de antimaghiarism. Informația fusese preluată de la Agerpres, agenția de presă comunistă, singura structură care furniza presei românești știri externe înainte de Revoluție. Se vorbea despre refuzul unei farmacii de a servi clienți români și despre câteva incidente petrecute în jurul farmaciei. Știrea s-a rostogolit cu furie. Scânteia fusese aprinsă…
Am ajuns înainte de prânz între taberele care manifestau tot mai tensionate în fața hotelului Grand.
Între ele erau doar câțiva polițiști, înarmați cu bastoane de cauciuc. Mulțimile creșteau, se organizaseră deplasări din localitățile din jur cu oameni din ambele tabere. Tot felul de proiectile și înjurături zburau peste cordonul fragil de oameni ai legii, care s-au retras la un moment dat.
Eram în hotel, cu Mircea trăgând poză după poză. Lângă noi, jurnalistul irlandez care a filmat și a transmis pe toate canalele că victima bătută cu bestialitate în stradă era un maghiar. Irlandezul știa cum stau lucrurile, dar a mințit. Era nevoie să se vadă că statul român nu poate fi controlat. Despre comandoul românesc care, cu o zi înainte, devastase sediul UDMR și îi scosese un ochi scriitorului Sütő András nu se pomenea nimic.
Bătălia a durat până seara. Românii s-au retras în hotel, maghiarii au venit după ei și au devastat camerele cu vedere la stradă. Mircea și cu mine ne-am refugiat în camera unor șoferi din Oltenia, care veniseră la Târgu-Mureș în delegație la o fabrică. Am stat, cu lumina stinsă, în tăcere și ne-am rugat să scăpăm de acolo.
Armata a intervenit în cele din urmă, grupurile s-au împrăștiat, iar centrul orașului arăta a doua zi dimineață ca după ce trecuse un uragan. Muriseră cinci oameni (doi români și trei maghiari) și 278 au fost răniți. Nimeni nu a fost condamnat pentru crimă.
Pe 21 martie, în avionul de întoarcere, am scris, cu agenda pe genunchi, un reportaj pe care l-am intitulat “Târgu-Mureș: groază, ură și sânge“. Articolul a apărut a doua zi, pe 22 martie, și mi-a atras ura celor care au ales să trăiască doar dezbinarea. Pe 26 martie, prin decret prezidențial, Ion Iliescu înființa SRI. Securitatea revenise oficial.
PUTEȚI CITI ÎN GALERIA FOTO ARTICOLUL DIN 22 MARTIE 1990, PUBLICAT DE TUDOR ARTENIE ÎN ROMÂNIA LIBERĂ
