An de an, in preajma mijlocului lunii iunie, si numai atunci, ne amintim ca, in urma cu 17 ani, in Bucuresti s-au petrecut scene demne de intunecatul ev mediu. Tot o data pe an, un procuror ne asigura ca dosarele mineriadei sunt pe cale sa fie finalizate, ca vinovatii vor fi trimisi in judecata (judecata care, desigur, va mai dura cateva decenii, pana ce toate victimele se vor fi inecat in lehamite si toti martorii vor fi disparut).
Pentru orice om cu bun-simt, este evident ca atunci crimele s-au petrecut cu voie de la stapanire. Politisti care inca nu-si lepadasera uniformele de militian au asistat impasibili la actele de barbarie comise de mineri (adica le-au favorizat), atunci cand nu au batut ei insisi oameni nevinovati (exista imagini filmate, oamenii in uniforma sunt usor de individualizat daca exista bunavointa). Oameni arestati fara motiv au fost dusi in cazarmile Ministerului de Interne – cineva a dat ordin ca respectivele cazarmi sa fie folosite ca locuri de tortura. Procurori cu nume si prenume au semnat mandate de arestare fara nici un temei legal. Fiecare din aceste persoane ar fi putut sa faca pana acum obiectul unor procese deloc complicate, in urma carora s-ar fi aflat de la cine au primit ordinele respective. Asta, daca s-ar fi dorit cu adevarat stabilirea vinovatiilor autorilor principali.
Evenimentele din 13 si 14 iunie 1990 nu au avut doar permisiunea tacita a autoritatilor de atunci, ele au fost provocate de respectivele autoritati. Exista o secventa mai putin difuzata (cred ca am vazut-o pentru prima data la emisiunea in limba maghiara a TVR). Ea se petrece in curtea Televiziunii, in dupa-amiaza de 13 iunie. Un grup de manifestanti, evident "golani" din Piata, scandeaza agitati, dar neviolenti, la o distanta apreciabila de cladirea studiourilor de emisie. La un moment dat, de pe o strada laterala navaleste un grup compact de oameni cu fizionomii diferite (seamana leit cu cei care munceau, nu gandeau la contramanifestatia din 29 ianuarie), echipati cu bate si rangi. Patrund in forta printre manifestanti si cordoanele de politisti (impasibile), se reped la usile cladirii principale, patrund inauntru, sparg tot ce gasesc in cale. Atunci s-a intrerupt emisia postului national (tocmai se transmitea un important meci al nationalei de fotbal), o tara intreaga a fost frustrata si alarmata… In dimineata urmatoare, Ion Iliescu intampina in Piata Victoriei hoardele de mineri, indemnandu-i printr-un discurs mobilizator (transmis de Radio Romania) sa mearga in Piata Universitatii, sa faca ordine. Acesta, mai degraba decat episodul petrecut cateva zile mai tarziu, cand le-a adresat multumiri, constituie un indubitabil cap de acuzare. Incitarea la crima e mai grava decat apologia acesteia.
Din pacate, constatam ca nici acum, dupa 17 ani, mentalitatea minereasca nu a disparut, si nu ma refer doar la Iliescu, care dovedeste ca nu a inteles nimic, crezand si acum ca minerii "au facut un act civic si au savarsit, la randul lor, violente". Fostul presedinte isi justifica apelul catre mineri de a veni in Bucuresti prin faptul ca fusese ales cu 85% din voturi pe 20 mai (si actualul presedinte isi justifica actiunile printr-o majoritate zdrobitoare). Mentalitatea la care ma refer e cea conform careia, daca cei mai multi considera ca un lucru e corect, au dreptul sa actioneze prin orice mijloace impotriva celor care afirma alta parere – zilele trecute, un grup de bucuresteni "de bine" au socotit ca homosexualitatea e un pacat, deci au tot dreptul sa-i stalceasca in bataie pe cei care isi afirmau dreptul la o optiune alternativa.
In aceasta logica, orice proces este privit ca un act politic (just sau injust, depinde de unde privesti), justitia e confundata cu dreptul celui mai tare. Iliescu crede ca cineva vrea sa se razbune pe el – invoca vicii de forma (procurorul s-a antepronuntat – ceea ce e adevarat si nu stiu cat de inocent). Am urmarit reactiile de zilele trecute legate de suspendarea de catre Basescu a ministrului Zsolt Nagy – nimeni nu a pus in discutie cat de solide sunt acuzatiile care i se aduc acestuia (aceleasi ca si acum o luna, daca nu mai putine), ci doar semnificatia momentului deciziei. Vom scapa, poate, de spiritul mineriadelor atunci cand vom fi convinsi ca justitia inseamna pur si simplu aplicarea legii. Spiritul civic e altceva decat sa-ti faci dreptate – e pur si simplu increderea ca cineva va face dreptate.
Mircea Kivu este sociolog
