Datele recente sugereaza ca situatia de pe piata muncii din SUA si din alte economii avansate nu se amelioreaza. In SUA, rata somajului, aflata acum la 9,5%, este pe cale sa depaseasca 10% pana la toamna. Va ajunge la un maximum de 11% candva in 2010 si va ramane la un nivel de peste 10% pentru o lunga perioada de timp. Rata somajului va trece de 10% si in majoritatea celorlalte economii avansate.
Luate ca atare, cifrele care exprima pierderea locurilor de munca, chiar atat de negative cum sunt, tot nu reusesc sa reflecte pe deplin slabiciunea de pe pietele muncii. Daca includem in statistica persoanele angajate cu norma partiala si lucratorii descurajati care au parasit – de pilda – forta americana de munca, rata somajului ajunge deja la 16,5%. In majoritatea tarilor, stimulentele monetare si fiscale nu au avut efect asupra pierderii locurilor de munca. Ca atare, venitul total din munca – adica numarul de locuri de munca inmultit cu numarul de ore lucrate inmultit cu salariul mediu pe ora – a scazut dramatic.
Mai mult, un numar mare de angajatori, incercand sa reduca efectele recesiunii si sa incetineasca ritmul concedierilor, le solicita acum lucratorilor sa accepte reduceri de salarii si norme de munca. British Airways, de exemplu, a cerut personalului sa lucreze o luna intreaga fara salariu. De aceea, impactul cumulat al recesiunii asupra veniturilor din munca este mult mai dur, pentru ca insumeaza reducerile de locuri de munca, de timp de lucru si de salarii.
O contractie accentuata a numarului de locuri de munca si a veniturilor din munca are consecinte negative multiple, atat in economie, cat si pe pietele financiare. Mai intai, scaderea veniturilor implica o scadere a consumului in gospodarii, lovite deja de o masiva pierdere de avere (din cauza prabusirii valorii actiunilor si activelor imobiliare) si o crestere abrupta a indatorarii.
Consumul are o pondere de 70% din PIB-ul SUA si se manifesta intr-un procentaj similar in alte economii avansate, de aceea se poate deduce ca recesiunea va dura mai mult, iar revenirea economiei preconizata pentru 2010 va fi anemica (crestere de sub 1% in SUA si chiar mai putin in Europa si Japonia).
In al doilea rand, pierderea de locuri de munca va duce la o recesiune imobiliara mai lunga si mai severa, fiindca somajul si veniturile in scadere sunt factori-cheie in prescrierea ipotecilor. Pana la finele acestui an, aproape 8,4 milioane de oameni din SUA vor fi someri si nu-si vor putea plati ipotecile.
In al treilea rand, daca introduci o rata a somajului de 10-11% in orice simulator de risc de credit, rezultatul este foarte urat – nu doar pentru ipotecile rezidentiale (prime si subprime), dar si pentru imobiliarele comerciale, cartile de credit, creditele pentru studenti, creditele auto etc. De aceea, pierderile bancilor de pe urma activelor toxice si necesarul lor de capital vor fi mult mai mari decat s-a estimat recent, situatie care va inrautati criza creditarii.
In al patrulea rand, pierderile mai mari de locuri de munca dau nastere la presiuni ridicate pentru masuri protectioniste, guvernele fiind constranse sa salveze locuri de munca la nivel national. Din acest motiv, exista un risc de agravare a contractiei daunatoare in comertul mondial.
In al cincilea rand, cu cat mai ridicata este rata somajului, cu atat mai mult cresc deficitele bugetare, pentru ca stabilizatorii automati reduc veniturile si sporesc cheltuielile (de exemplu, cele cu indemnizatiile de somaj). Urmarea este ca scenariul fiscal american, deja nesustenabil, cu deficite bugetare de peste 10% din PIB si un grad de indatorare masurat ca pondere din PIB asteptat sa se dubleze pana in 2014, se va agrava suplimentar.
Toate acestea conduc la o dilema politica: ratele mai mari ale somajului forteaza politicienii din SUA si din alte tari sa ia in calcul noi programe de stimulare fiscala pentru a opri scaderea cererii interne si a stopa pierderea locurilor de munca. Dar, in pofida unei presiuni deflationiste pana in 2010, deficitele bugetare in crestere, combinate cu costurile mari de salvare a unor institutii financiare, monetizarea deficitelor in forma continuata, si nivelurile, pana la urma, nesustenabile ale datoriei publice vor aduce in final o crestere a inflatiei prognozate – si astfel dobanzi mai mari, care ar inabusi recuperarea de cerere in consumul privat.
Astfel, chiar daca noi pachete de stimulare fiscala par necesare pentru a evita o recesiune mai lunga, guvernele nu si le prea permit: oricum ar face, socoteala tot prost iese. Daca procedeaza ca Japonia la finele anilor ‘90 si ca SUA in 1937 – adica iau in serios amenintarea deficitelor bugetare mari, cresc impozitele si reduc prea repede si prea mult cheltuielile publice –, economiile lor ar putea recidiva in recesiune. Dar recesiunea poate avea loc si daca vor permite lancezirea deficitelor sau adancirea lor prin stimulente menite sa impulsioneze crearea de locuri de munca si cresterea economica, fiindca paznicii pietelor de obligatiuni ar putea scumpi si mai mult creditarea.
Desi pierderile de locuri de munca afecteaza negativ consumul, preturile imobiliare, bilanturile bancilor, sprijinul in favoarea comertului liber si finantele publice, marja de manevra pentru noi stimulente se ingusteaza. Nu doar ca guvernele isi epuizeaza munitia fiscala pe masura ce datoriile cresc, dar politicile monetare au un efect redus pe termen scurt atunci cand sunt aplicate unor economii care sufera si de probleme de insolventa, nu doar de cele de lichiditate. Mai rau, pe termen mediu surplusul monetar poate duce la riscuri inflationare semnificative.
Nu e de mirare ca asistam acum la o corectie substantiala pe pietele de actiuni, credite si marfuri. Exuberanta irationala care a alimentat timp de trei luni in primavara un raliu al ursilor la bursa face acum loc unei treziri dure la realitate, investitorii sesizand ca recesiunea globala nu se va incheia pana la finele anului, ca revenirea va fi slaba si mult sub tendinte si ca riscul unui scenariu de recesiune in forma de "W" este in crestere.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
