Ce atâta mirare că în Ministerul Finanţelor angajaţii cedau o parte din aşa-zisele stimulente şefilor de servicii, directorilor şi… cine mai ştie cui? Doar ştiam cu toţii că în ţara asta nu mişcă nimic fără şpagă. Urât cuvânt. Dar realist. Economiştii spun că circulaţia banilor într‑un sistem e chiar echivalentul circulaţiei sângelui în organismul viu. Or, aflăm acum că la noi circulaţia banilor era accelerată şi de această venă. Sau arteră? Că, spre deosebire de ţările ceva mai morale, mai legale, la noi circulaţia nu era numai cea văzută, ci mai ales una nevăzută. Păi, nu e nevăzută, deşi ştiută, şi circulaţia sângelui? Tot aşa şi cu circulaţia banilor la Ministerul de Finanţe. Nevăzută, dar în cele din urmă ştiută. Şi ce atâta mirare că înşişi cei care trebuiau să vegheze la corectitudinea afacerilor practicau şpaga? Şi ce atâta mirare că, în loc să deschidă nu ştiu câte dosare penale, ministrul trecut le dă o mustrare părintească?
Cu ani în urmă, dar tot în sistemul în care ne aflăm, un ministru de Externe al României, nu spun cine, persoană importantă, era renumit printre diplomaţi pentru vizitele sale la diferite ambasade din capitale mai luxoase decât a noastră, pentru a colecta cadouri. Şi unde mai pui că şi suplimentul de greutate la avion tot diplomaţii în funcţie acolo, cei care cumpăraseră şi cadourile, îl plăteau. De altfel, la Externe, se spunea încă de pe vremea lui Ceauşescu, trebuie să cotizezi puternic la şefi ca să poţi pleca „în misiune”. Şi să mai spui că nu e continuitate în România după revoluţia din decembrie 1989, atât de bine organizată de cine ştim noi, încât a putut părea – ce prostie! – o mişcare spontană!
În ce priveşte mişcările spontane de la Ministerul Finanţelor, de la CNAS şi de la Ministerul Educaţiei, acestea sunt, în orice caz, mai spontane decât cea de atunci. E drept, spontaneitatea a fost stimulată de ceva, de lipsa „stimulentelor” la Finanţe, de fluturaşii cu mai nimic pe ei în toate celelalte puncte unde s-a ieşit la manifestaţie. Şi când vezi, într-adevăr, că un profesor sau o educatoare trebuie să trăiască o lună de zile cu patru sau şase sute de lei, parcă începi să devii de stânga şi să te întrebi de ce dna Elena Udrea îşi permite ce-şi permite, iar aceşti oameni sunt lăsaţi să moară de foame. Dar dna Udrea e doar un exemplu, mai pot fi date şi altele, precum Videanu şi alţi bogaţi de pe la alte partide, despre care se vede de la o poştă că nu au calităţi deosebite, altele decât acelea de a se fi alăturat, cu firme cu tot, vreunui partid şi de a fi profitat de toate „stimulentele”, mult mai mari decât cele de pe la Finanţe, care apar în asemenea cazuri.
Toţi aceştia, precum şi alţi susţinători ai puterii de azi vorbesc, atunci când le spui ce viaţă trebuie să ducă pensionarii sau profesorii, sau medicii, sau chiar poliţiştii şi jandarmii: „Ei, da, e o perioadă mai grea” sau „Recunosc, trebuie făcute sacrificii mai dureroase, dar…”. Ce dar, domnilor, nici un dar, pentru mulţi aceea este durerea cea de pe urmă, după care nu mai urmează nimic, decât sapa şi lopata. E drept, citesc într-un ziar că nici miliardarilor nu le-a mers prea bine în ultimul timp şi că toţi cei din Top 300 „au sărăcit” cu vreo şase miliarde. Dar tot le-au mai rămas vreo 30 de miliarde, aşa că ne putem linişti. Deh, a fost şi pentru ei „o perioadă mai dureroasă”.
Toate acestea se întâmplă nu atât din cauza crizei, care are, desigur, rolul ei, cât mai ales a escrocheriilor practicate la toate nivelurile. Cea cu „stimulentele” împărtăşite cu şefii de la Finanţe e încă mică. Adunaţi numai tot ce au dezvăluit ziarele de-a lungul celor 20 de ani de democraţie capitalistă şi veţi înţelege unde sunt banii care li s-ar cuveni azi celor care muncesc şi pensionarilor. Adunaţi la toate acestea cinismul fără margini al celor care s-au perindat pe la diversele guvernări, dar nu numai asta, sistemul mafiot bine implantat prin organismele de stat, cum este, în mic, şi cel recent dezvăluit la Finanţe, adunaţi minciuna şi manipularea fără precedent şi veţi obţine un răspuns întrucâtva apropiat de adevăr la întrebarea de ce se întâmplă toate astea, de ce se prelungeşte recesiunea în România. Sunt sigur că economiştii, cei obişnuiţi cu cifre exacte, mi-ar putea demonstra, tocmai cu cifre, că, de fapt, lucrurile nu stau chiar aşa, dar eu rămân la părerea mea. Tot ce s-a făcut din 1990 încoace, cu foarte rare excepţii, poate, concurează la acest rezultat dezastruos. Care nu e decât un rezultat de etapă, deoarece drumul nostru în jos nu s-a sfârşit, mai urmează, Doamne fereşte!
Aşa cum complotul din decembrie 1989 s-a acoperit cu trupurile nevinovate ale tinerilor eroi ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie şi cu trupurile celor ucişi din 22 decembrie 1989 înainte, tot aşa şi partidele, adevărate asociaţii de tip mafiot, se acoperă cu te miri ce naivi care or mai crede în doctrine şi alternative dreapta-stânga. Când vreun politician din opoziţie ne anunţă că ţara e guvernată de o bandă de hoţi, e bine să adăugăm înainte de cuvântul „bandă” şi cuvântul „altă”. Modelul partidului unic, el însuşi o mafie atotputernică, s-a… pluralizat. Iar când o ţară ajunge pradă unor mafii şi nu se întrevede nici o ieşire, nici o alternativă curată, ce să speri? Că-i va trăsni Dumnezeu pe toţi? Dar în suma asta, toţi, ne numărăm şi noi, materia primă a tuturor mafiilor.
