Nu a existat niciodata o indoiala asupra scopului final al Initiativei Chiang Mai (ICM), un sistem de sprijin financiar creat in 2000 in orasul tailandez omonim. Acest scop este, desigur, crearea unui Fond Monetar Asiatic, adica a unei alternative regionale la FMI, a carui slaba sustinere in timpul crizei financiare din 1997-‘98 nu a fost nici uitata, nici iertata.
Pana in prezent insa, ICM a fost o forma fara fond. Creditele si contractele swap pe care le ofera nu au fost niciodata activate. Problemele ce au urmat falimentului Lehman Brothers ar fi fost o ocazie perfecta, dar – iata un aspect semnificativ – banca centrala a Coreii, lovita cel mai puternic, a negociat contracte swap in valuta de 30 miliarde de dolari cu Rezerva Federala a SUA, nu cu partenerii din ASEAN±3.
Acum se afirma ca ASEAN±3 a contabilizat inca o mare realizare, asa-numita Multilateralizare a Initiativei Chiang Mai (MICM), menita sa transforme creditele si contractele swap bilaterale intr-un fond regional de rezerva. Obiectivul a fost stabilit in 2005, iar in luna mai ministrii de Finante ai statelor ASEAN±3 au negociat detaliile. Ei au stabilit contributiile la acest fond care va totaliza 120 miliarde de dolari, au negociat mecanismele de imprumut si au distribuit voturile.
Acordul asupra contributiilor e semnificativ, ni se mai explica, pentru ca Japonia si China vor contribui ambele cu 32%. In acordurile regionale anterioare, cum ar fi cele pentru subscriptiile la Banca Asiatica de Dezvoltare, China a fost tratata ca putere de rangul al doilea, care contribuie mai putin decat ceilalti. De altfel, China s-a opus propunerii japoneze din 1997 de a crea un Fond Monetar Asiatic tocmai pentru ca se temea ca va fi doar vioara a doua. Faptul ca acum China este pusa pe picior de egalitate inseamna ca nu se va mai opune cooperarii extinse.
La fel de semnificativa ni se spune ca este si intelegerea asupra procedurii de luare a deciziilor cu majoritate simpla, la o pondere a votului aproximativ proportionala cu contributia fiecarei tari. Asta inseamna ca nici o tara nu va putea bloca individual o actiune, altfel decat in Consiliul FMI, unde deciziile se iau prin consens, dand astfel tarilor mari precum SUA de facto putere de veto.
Dar chiar conteaza aceste noi reguli? A transfera mai mult de 20% din creditele disponibile unei tari implica inca in prealabil existenta unui acord al acelei tari cu FMI, iar 20% din valoarea la care are dreptul un stat participant este, de fapt, mai putin decat suma cu care contribuie la fondul de rezerva. Aceasta situatie pare ca anuleaza tocmai scopul proiectului, care este ca Asia sa se elibereze de FMI. Desi exista intentia ca acest prag de 20% sa fie mai intai ridicat, iar apoi eliminat, ea se va concretiza doar candva intr-un viitor nespecificat.
Motivul pentru aceasta contradictie este evident. Tarile care pun banii la bataie vor sa se asigure ca resursele lor nu vor fi risipite si vor sa mai stie ca isi primesc banii inapoi.
Dar vecinilor dintr-o regiune nu le vine usor sa-si critice reciproc politicile si sa ceara o corectie de curs. Sensibilitatile politice sunt foarte acute tocmai in Asia. Chiar si in Europa, cu lunga ei istorie de cooperare, monitorizarea si conditionarea sunt externalizate
si incredintate FMI. Intr-adevar: FMI, nu Uniunea Europeana, a avut initiativa in negocierea pachetelor de ajutor de urgenta pentru Ungaria si Letonia.
Pentru decuplarea MICM de FMI, tarile asiatice trebuie sa-si supuna reciproc politicile unei analize foarte dure si sa ceara ajustari dificile ale politicilor. In aceasta privinta, mingea este in terenul ASEAN±3. Acordul din luna mai a inclus asadar si angajamentul de creare a unei unitati de monitorizare regionala. Dar lipseste inca un consens asupra tarii care sa gazduiasca aceasta agentie sau asupra componentei ei. Un loc posibil pentru unitatea regionala de monitorizare ar putea fi sediul Secretariatului ASEAN din Jakarta. Ar putea fi, de asemenea, amplasata la Banca Asiatica de Dezvoltare in Manila. Sau ar putea fi cedata tarii "neutre" din nord-estul Asiei, Coreea.
Ceea ce conteaza este rezultatul – si de aceea guvernele se si lupta pentru aceasta unitate. Ganditi-va cat de mult a crescut influenta Trezoreriei americane dupa ce s-a luat decizia ca FMI sa functioneze, practic, pe aceeasi strada din Washington, DC. Aceste dileme pot fi rezolvate elegant prin transferul responsabilitatii de monitorizare si al puterii de creditare catre un organism independent, izolat de politici nationale. Membrii sai, independenti prin statut si numiti pe perioade lungi de timp, ar putea functiona ca un comitet de politica monetara al unei banci centrale. Ei ar putea publica un raport de stabilitate financiara care sa acuze brutal de deschis politicile proaste si vulnerabilitatile financiare, cerand ajustari de politica, cu care sa conditioneze acordarea de fonduri. Apoi s-ar putea usor arata usa Fondului Monetar International.
Aceasta schema nu va rezolva toate problemele Asiei. Dar ar elimina macar un pericol, anume nevoia de a acumula si mai multe rezerve, tentatie accentuata de volatilitatea recenta. Daca statele asiatice se prabusesc, dezechilibrele globale si problemele asociate cu ele se vor intoarce. A crea o rezerva regionala comuna ca mod de crestere a eficientei este o alternativa mai buna. Dar e nevoie de mai multe idei curajoase pentru a transforma aceasta viziune in realitate.
Barry Eichengreen este profesor de economie la Universitatea California din Berkeley.
Copyright: Project Syndicate, 2009. ww.project-syndicate.org
