Încă un proiect european-cheie este sub amenințare. După două decenii de când controlul de frontieră a fost eliminat prin acordul Schengen – care acoperă în prezent 26 de țări, inclusiv patru țări care nu sunt membre ale Uniunii Europene, Germania a reintrodus controalele la granițele sale cu Austria, iar Franța la cele cu Belgia. Controalele sunt temporare, în condițiile în care marea majoritate a celorlalte frontiere rămân deschise. Dar o deschidere mai mare nu pare a fi direcția spre care se îndreaptă Europa, iar acest fapt reprezintă o problemă serioasă.
Îndepărtarea de „Europa fără frontiere“, instigată de imaginile cu refugiați care traversează granițele interne, a fost accelerată de știrea că cei mai mulți dintre atentatorii implicați în atacul de la Paris de luna trecută au venit din Belgia, fiind posibil ca unii dintre ei să fi intrat în UE prin Balcani, ca refugiați. Ipoteza din substrat, amplificată de mulți politicieni europeni, mai ales miniștri de Interne, este aceea că s-a făcut un compromis între securitate și deschidere. Dar acest lucru este departe de a fi adevărat.
De fapt, reintroducerea controalelor la graniță pare să fie un exemplu de „teatru de securitate“, o politică menită să facă publicul să aibă sentimentul că totuși se acționează. Însă nu doar că această politică nu face Europa mai sigură, ba chiar îngrădirea spațiului Schengen ar îngreuna lupta împotriva terorismului, deoarece țările ar fi obligate să aloce resurse prețioase – mii de ofițeri de poliție, dacă acordul ar fi anulat în întregime – pentru a verifica documente la vamă. Acele resurse nu ar mai contribui direct la investigarea activităților teroriste.
Iar aceste investigații au nevoie de tot ajutorul pe care-l pot obține. La urma urmei, obiectivul – identificarea celor câțiva teroriști care se ascund printre milioanele de cetățeni care respectă legea înainte ca aceștia să comită acte violente – este echivalentul căutării unui ac într-un car cu fân. Acceptarea faptului că există o logică defectă în spatele deciziei de a reintroduce controalele la graniță este probabil motivul pentru care oficialii poliției au rămas reținuți în discutarea problemei.
Ar trebui reamintit aici că atunci când cinci țări – Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda – au fost de acord în 1985 (în satul Schengen, din Luxemburg) să elimine controalele la granițe, ele nu au făcut acest lucru dintr-un capriciu sau pentru că unii politicieni au avut o viziune măreață. Oricât de simbolic le-ar fi putut părea acordul, acesta nu a fost despre simbolism.
Structurile de securitate ale țărilor participante au recunoscut că împiedicarea oamenilor în a traversa granițele interne nu îi ajută în contracararea amenințărilor majore, cum ar fi crima organizată și contrabanda. Șoferii de camion, care au protestat împotriva timpului mare de așteptare de la vamă, au accelerat efortul. Dar a mai fost nevoie de încă un deceniu de negocieri dure și detaliate, care au implicat întărirea frontierelor externe ale UE, pentru a ajunge la momentul, în 1995, când controalele vamale au putut fi efectiv ridicate.
Decizia luată ulterior de unele țări care nu fac parte din UE, precum Elveția, de a se alătura zonei Schengen subliniază avantajele majore, inclusiv pentru securitate, ale deschiderii granițelor. Decât să încerce să controleze masele de turiști și oameni de afaceri care intră într-o țară din toate părțile – pur și simplu un exercițiu inutil în Elveția – țara a decis să concentreze resursele polițienești mai ales pe amenințările de securitate. Prin intrarea în Schengen, poliția elvețiană a obținut și acces la Sistemul de Informații Schengen și la alte baze de date europene cu suspecți de infracțiuni, mașini furate și multe altele.
Desigur, sistemul Schengen are și defecte. Ca și eurozona, și acest spațiu a început cu un mic grup de țări care aveau toate o abordare și capacitate similare pentru implementarea unor reguli comune. Dar alții s-au alăturat rapid, iar unii, a devenit vizibil mai târziu, nu au putut să mențină standardele acordului.
În eurozonă, dezechilibrele în competitivitate și poziții fiscale, care nu au fost remarcate în timpul verificărilor superficiale, bazate pe criterii formale, realizate înainte de acceptarea unor noi membri, au condus la criza economică prelungită. În zona Schengen, unele eșecuri ale unora dintre țări de a proteja adecvat granițele externe, din cauza lipsei de capacitate administrativă (în mod deosebit adevărat în Grecia, dar, până la un punct, și în Italia), împreună cu unele provocări geografice precum țărmurile lungi și fracturate au subminat încrederea atunci când a apărut criza refugiaților.
Eurozona a supraviețuit crizei sale din două motive-cheie. Mai întâi, o instituție comună, Banca Centrală Europeană, a avut puterea de a acționa. În al doilea rând, statele membre au renunțat la o parte din controlul asupra băncilor lor centrale, pentru a stimula stabilitatea de ansamblu a sistemului.
Dacă zona Schengen va rezista, are nevoie să evolueze într-o direcție similară, prin stabilirea unei instituții comune responsabilă de securizarea granițelor externe, în același timp cu reîntărirea structurii de securitate internă.
Așa cum stau lucrurile, apărarea granițelor externe ale Schengen este la latitudinea statelor membre, inclusiv a unuia, Grecia, care se confruntă deja cu o criză economică devastatoare. Singura operațiune extinsă la nivel UE și care este menită să ajute la supravegherea graniței externe, numită Frontex, este sever limitată în posibilități.
Spațiul Schengen are nevoie de o pază de coastă europeană reală, cu propriul buget, vase și personal. Marea Mediterană va rămâne principala preocupare de securitate pentru o perioadă de timp, atât din cauza imigrației ilegale, cât și a vecinătății sale cu zonele de antrenament ale teroriștilor. Tocmai de aceea are sens, pentru început, o nouă pază de coastă, susținută din fonduri UE. Chiar și o mică fracție din bugetul UE ar depăși cu mult resursele disponibile ale oricăreia dintre țări luate individual.
Mai mult, o pază de coastă europeană ar oferi o unealtă flexibilă pentru alocarea cât mai eficientă de resurse în orice moment. La urma urmei, chiar dacă amenințările de securitate rămân concentrate în aceeași zonă frontalieră, urgența unor provocări se poate schimba considerabil de-a lungul timpului. Anul trecut, problema era localizată în sudul Italiei. Astăzi este în Mare Egee. Mâine ar putea fi în altă parte. Europa trebuie să se pregătească pentru orice eventualitate. Nu este imposibil să avem atât deschidere, cât și securitate, prima o poate chiar susține pe cea din urmă. Membrii spațiului Schengen trebuie să recunoască că rațiunile de securitate pentru eliminarea frontierelor interne rămân la fel de convingătoare azi ca atunci când
s-au alăturat acordului.
Daniel Gros este director al Centrului pentru Studii Politice Europene, cu sediul în Bruxelles. A lucrat pentru Fondul Monetar Internațional și consilier economic pentru Comisia Europeană, Parlamentul european, prim-ministrul și ministrul de finanțe francez. Este editor al Economie Internationale și International Finance.
Copyright Project Syndicate 2015
www.project-syndicate.org.
