Volumul, apărut de curând la Editura Polirom, se numeşte “Joseph Anton”, acesta fiind numele de cod sub care se prezenta poliţiştilor britanici în perioada în care s-a aflat sub protecţia lor. Joseph Anton, de la numele scriitorilor săi favoriţi, Joseph Conrad şi Anton Pavlovici Cehov.
“Îi informez pe musulmanii mândri din lume că autorul cărţii «Versete satanice», care este împotriva Islamului, a Profetului şi a Coranului, precum şi toţi cei implicaţi în publicarea ei şi care au avut cunoştinţă de conţinutul acesteia sunt condamnaţi la moarte. Le cer tuturor musulmanilor să-i execute oriunde i-ar găsi”, aşa suna nemiloasa fatwa care avea să-i urmărească pe scriitor şi pe colaboratorii săi vreme îndelungată.
Personaj în saga propriei vieţi
Vorbind despre sine la persoana a treia singular, transformându-se astfel în personajul memoriilor sale, Rushdie îşi aminteşte şocul pe care l-a trăit în ziua de 14 februarie 1989, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, când a ridicat receptorul telefonului, iar de la celălalt capăt al firului a fost întrebat de o jurnalistă de la BBC: “Ce senzaţie vă dă faptul că tocmai aţi fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini?”. “La Londra era o zi însorită de marţi, dar întrebarea a întunecat-o. Iată ce a răspuns el, fără să ştie exact ce spune: “O senzaţie neplăcută!”. Iată ce gândea el de fapt: “Sunt un om mort!”. S-a întrebat câte zile mai avea de trăit şi a socotit că, probabil, le putea număra pe degetele de la mâini. A pus receptorul în furcă şi a luat-o la goană pe scări în jos din biroul de la ultimul etaj al casei lui înguste, flancată de alte case, din Islington. Ferestrele din camera de zi aveau obloane de lemn şi, într-un gest absurd, le-a închis şi le-a baricadat. Apoi a încuiat uşa de la intrare.”
Într-un gest aproape sinucigaş, scriitorul a găsit cu cale ca exact în ziua în care a fost declarat
inamicul public numărul unu să meargă la un post de televiziune şi să dea chiar şi un interviu pe această temă. “Trebuie să merg. E în direct! Nu pot să nu apar aşa, pur şi simplu.”
„Satan Rushdy”
“La sediul CBS, el era ştirea zilei. Cei din studio şi de pe diversele monitoare foloseau deja cuvântul ca şi cum ar fi fost un sinonim pentru “condamnare la moarte” şi a vrut să-i contrazică, pedant, spunând că de fapt nu asta însemna. Dar începând din acea zi asta va însemna pentru majoritatea oamenilor din lume. Şi pentru el. (…) Nu era o dondamnare dată de vreun tribunal pe care îl recunoştea sau care ar fi avut vreo jurisdicţie asupra sa. Era edictul unui bătrân nemilos şi pe moarte. Îşi dădea însă seama că obiceiurile fostului său sine nu-i mai erau de nici un folos. De-acum era cu totul alt om. Era persoana din ochiul furtunii. Nu “Salman” pe care-l ştiau prietenii, ci “Rushdie”, autorul unor “Versete satanice”, un titlu deformat subtil prin omiterea articolului hotărât. “Versetele satanice” era un roman. “Versete satanice” erau versete satanice, iar el era satanicul lor autor, “Satan Rushdy”, creatura încornorată de pe pancartele demonstranţilor de pe străzile unui oraş îndepărtat, spânzuratul cu limba roşie atârnându-i afară din caricaturile de prost gust pe care aceştia le purtau. “În ştreang cu Satan Rushdy!” Cât de uşor era să-i ştergi unui om trecutul şi să-i construieşti o altă personalitate, o personalitate copleşitoare, împotriva căreia părea imposibil să lupţi (…) S-a uitat la jurnaliştii care îl priveau şi s-a întrebat dacă aşa se uită lumea la cei care urmau să fie duşi la eşafod, la scaunul electric sau la ghilotină. Un corespondent străin s-a apropiat de el prietenos. El l-a întrebat pe acel bărbat ce să creadă despre cele spuse de Khomeini. Cât de în serios să-l ia? Era doar o înfloritură retorică sau ceva cu adevărat periculos? “A, nu vă faceţi prea multe griji”, i-a răspuns jurnalistul. “Khomeini îl condamnă la moarte pe preşedintele Statelor Unite ale Americii în fiecare vineri după-amiază”.
Şi totuşi, chiar şi în acea primă zi a terorii, scriitorul nu şi-a pierdut simţul datoriei. În timpul emisiunii, când a fost întrebat cum răspunde ameninţării, el a declarat: “Ar fi trebuit să scriu o carte mai critică”, replică de care a fost întotdeauna mândru şi pe care nu a retractat-o niciodată. “Nu i se părea că romanul său ar fi deosebit de critic la adresa Islamului, dar, după cum a spus în dimineaţa aceea la televiziunea americană, o religie ai cărei lideri se comportă astfel merita, probabil, să fie puţin criticată.”
Terorism sponsorizat de stat
Prozatorul avea să devină o ţintă vie, argumente ca “libertate de expresie” sau “liber arbitru” fiind egale cu zero în faţa urii bigote. Încă din acea zi fatidică de 14 februarie 1989 Rushdie avea să se simtă vânat: “Mai exista un cuvânt nou pe care trebuia să-l înveţe. Era folosit şi la radio: “extrateritorialitate”, noţiune cunoscută şi sub numele de “terorism sponsorizat de stat”. Voltaire spusese cândva că era o idee bună ca un scriitor să locuiască lângă o frontieră internaţională, astfel încât, dacă înfuria oameni puternici, să poată trece rapid graniţa şi să se pună la adăpost. Voltaire însuşi a părăsit Franţa după ce a jignit un aristocrat, pe cavalerul de Rohan, şi s-a dus în Anglia, unde a rămas în exil timp de şapte ani. Dar acum nu mai erai în siguranţă nici dacă trăiai în altă ţară decât a celor care te persecutau. Acum existau acţiuni extrateritoriale. Cu alte cuvinte, veneau după tine. În Londsdale Square noaptea era rece, întunecată şi clară. În piaţă se găseau doi poliţişti. S-au prefăcut că nu-l văd când a coborât din maşină. Patrulau pe distanţă scurtă supraveghind strada de lângă apartamentul lui, câte o sută de metri în ambele direcţii, şi paşii li se auzeau chiar şi dinăuntru. În tăcerea aceea bântuită de paşii poliţiştilor el şi-a dat seama că nu-şi mai înţelegea viaţa sau ce s-ar putea alege de ea şi, pentru a doua oară în aceeaşi zi, s-a gândit că era posibil să nu-i fi rămas prea multă viaţă de înţeles. Salman Rushdie sau “Joseph Anton” avea apoi să se mute din casă-n casă, sub protecţia unor echipe înarmate de poliţişti şi să trăiască în “subterană”, cu sabia morţii deasupra capului, vreme de nouă ani. Despre toate acestea, dar şi despre cum a reuşit în cele din urmă să-şi recapete libertatea, el a scris pentru prima oară în acest volum de memorii absolut tulburător. 
