Unul dintre cei mai mari dirijori și pianiști ai lumii, germanul Christian Zacharias, a revenit în această săptămână în România, pentru două concerte, susținute alături de Filarmonica “George Enescu“, joi și vineri seară, de la ora 19.00, la Sala Mare a Ateneului.
Artistul Christian Zacharias, pe care am mai avut șansa să-l vedem în cadrul Festivalului Geroege Enescu, are în program joi și vineri seară, de la ora 19.00, la Sala Mare a Ateneului, lucrări de Arnold Schönberg (Simfonia de cameră nr. 2), Joseph Haydn (Simfonia nr. 91, în mi bemol major, Hob.I: 91), Ludwig van Beethoven (Concertul nr. 5, în mi bemol major, pentru pian şi orchestră, op. 73). Concertele din 16 şi 17 martie sunt organizate cu sprijinul donaţiei testamentare a doamnei Sanda Cârciog – Rizescu.
„Artistul anului” la Cannes
Christian Zacharias (66 de ani) e unul dintre cei mai distinşi pianişti ai generaţiei sale şi unul dintre cei mai remarcabili exploratori ai zilelor noastre. Cunoscut pentru individualitatea sa consistentă şi intransigentă, Christian Zacharias s-a afirmat pe plan internaţional câştigând premiul Competiţiilor de la Geneva şi de la Van Cliburn. În 1975, a obţinut premiul I la Competiţia Ravel de la Paris şi şi-a început o carieră internaţională ce cuprinde recitaluri în toate sălile importante ale lumii.
Christian Zacharias s-a lansat și în cariera de dirijat, debutând cu Orchestra Suisse Romande (1992). În 2000, a debutat în Statele Unite dirijând Orchestra Filarmonicii din Los Angeles şi Orchestra Filarmonică din New York în 2006. Deţine funcţia de director artistic al festivalulului anual Mozart al Orchestrei Simfonice din Barcelona, fiind din 2000 și dirijor al Orchestrei de Cameră de la Lausanne. În 2006, Christian Zacharias a dirijat pentru prima dată o producţie de operă – La Clemenza di Tito de Mozart la Teatrul de Operă din Geneva. De asemenea, în colaborare cu Orchestre de Chambre de Lausanne, a urmat opera-bufă a lui „La Belle Hélène” de Jacques Offenbach (2008). În ianuarie 2007, Christian Zacharias a fost distins cu Midem Classical Award „Artistul anului” la Cannes.
Arhitectură sonoră beethovenienă
În programul concertului de la Ateneu, dirijat de Chistian Zacharias, una dintre părțilele cap de afiș este Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră în mi bemol major, op. 73, „Imperialul” de Ludwig van Beethoven.
„Contemporan cu ceilalți doi clasici vienezi (Haydn și Mozart), alături de care formează o triadă dintre cele mai consacrate în istoria muzicii și a stilurilor muzicale, Beethoven este, totodată, foarte apropiat din punct de vedere cronologic și de primii romantici: Carl Maria von Weber moare în 1826, un an înainte de Beethoven, iar Franz Schubert în 1828. Ceea ce i-a asigurat lui Beethoven o poziție singulară este realizarea de a duce formele și genurile clasice (sonata, simfonia, cvartetul) la apogeu, unde amploarea și stabilitatea construcției sunt perfect echilibrate de conținutul estetic. Dacă privim doar evoluția simfoniei clasice, se poate observa cu ușurință că pe traseul parcurs de la tatonarea și definirea genului în sine până la stadiul de deplină maturitate au fost necesare din ce în ce mai puține creații finite: Haydn a compus 104 simfonii, Mozart – 41, iar Beethoven – 9. Romanticii, care vor prelua arhitecturile sonore beethoveniene, clasice, se vor îndrepta, însă, către o supradimensionare a încărcăturii semantice, care tinde, astfel, să exceadă forma“, potrivit muzicologului Octavia-Anahid Dinulescu.
„Într-o timpurie perioadă de creație, Beethoven a fost influențat în mod semnificativ de modelele clasice, așa cum se desprind ele de la Haydn și Mozart; este cazul primelor două concerte pentru pian și orchestră, al primelor două simfonii, al cvartetelor op. 18, al primelor sonate pentru pian. A doua perioadă de creație beethoveniană, ce poartă ca trăsătură distinctivă amprenta eroică, inconfundabilă în semantica beethoveniană, cuprinde lucrări de maturitate precum concertele pentru pian cu numerele 3, 4 și 5, simfoniile de la a treia până la a opta, opera Fidelio etc. Este o etapă în care sunt prefigurate anumite elemente de limbaj și de expresie tipic romantice, care anunță noi deschideri stilistice pe care le va urma istoria muzicii. Din ultima perioadă, cea a esențializărilor, fac parte cele mai inedite și mai cutezătoare compoziții: Simfonia nr. 9, ultimele cvartete, ultimele sonate pentru pian, Missa Solemnis, lucrări care parcă încearcă să transgreseze limitele stilului și să abstractizeze mesajul muzical până la esențe.
Cele cinci concerte pentru pian de Beethoven se constituie în tot atâtea capodopere ale repertoriului pianistic, iar succesiunea lor este relevantă pentru evoluția stilului beethovenian. În primele două concerte, deși beethoveniene în esență, se simte influența maeștrilor Haydn și Mozart; cel de al treilea, singurul în tonalitate minoră (do minor) este încărcat de un dramatism interior atât de intens, încât marchează o nouă treaptă în expresia pianistic-concertistică; în ultimele două concerte, frapează intervențiile solistice chiar din debutul primei mișcări, care contravin largii introduceri și expoziții orchestrale, care fac parte din specificul genului. Dacă în Concertul nr. 4, pianul deschide discursul din prima parte cu tema însăși, în „Imperial” el răspunde într-o manieră de virtuozitate instrumentală, prin cvasi-cadențe, conglomeratului masiv orchestral. Aceste cadențe pianistice afirmă un element de limbaj cu multă greutate în întreg concertul, și anume arpegiul, ce va avea o încărcătură volitivă cu atât mai pregnantă în tema principală a rondoului final (ea însăși un arpegiu ascendent). Să remarcăm și echilibrul asimetric al temei principale din partea întâi, structurată atipic, care sparge cvadratura normei clasice (șapte măsuri în loc de opt). Partea a doua, deși aventuroasă prin opțiunea unui si major foarte îndepărtat din punct de vedere tonal de mi bemol majorul inițial, are o structură mai conservatoare, cel puțin față de mișcările mediane ale celor două concerte anterioare. Dacă în Concertul nr. 3 și în Concertul nr. 4, partea lentă are mai degrabă aspectul unui dialog între pian și orchestră – actori cu roluri echivalente – în „Imperial” revine caracterul solistic, într-o superbă mișcare lentă, însă concepută mai degrabă convențional. Ea pregătește intrarea decisă în scenă a rondoului final, care este responsabil într-o mare măsură de aspectul solar, impetuos și rafinat totodată care caracterizează întregul concert“, apreciază muzicologul Octavia-Anahid Dinulescu, în caietul program al Filarmonicii “George Enescu“.
Concert simfonic
Joi și vineri, 16 și 17 Martie
Sala Mare Ateneu, ora 19.00
Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu"
Dirijor şi solist
Christian Zacharias
Program
Arnold Schönberg
Simfonia de cameră nr. 2
Joseph Haydn
Simfonia nr. 91, în mi bemol major, Hob.I: 91
Ludwig van Beethoven
Concertul nr. 5, în mi bemol major, pentru pian și orchestră, op. 73
