Decizia preşedintelui rus, Dmitri Medvedev, de a-l demite pe primarul bine înrădăcinat al Moscovei, Iuri Lujkov, este cea mai decisivă mutare pe care a făcut-o în timpul preşedinţiei sale. Este, într-adevăr, această mutare parte din încercarea sa de a moderniza Rusia sau face parte dintr-un nou joc de putere cu omul cu adevărat puternic din Moscova, prim-ministrul Vladimir Putin?
Anatoli Ciubais, părintele privatizării ruseşti din anii 1990 şi actualul şef al conglomeratului de nanotehnologie al ţării RosNano, a recunoscut recent că perspectivele pentru modernizarea politică a Rusiei sunt vagi. „Astăzi”, a spus el, „nu există cerere pentru această modernizare. O astfel de cerere trebuie să fie promovată de un grup social”. El a mers chiar mai departe într-o conversaţie cu investitorii străini, sugerând că ameninţarea fascismului în Rusia va creşte până la punctul în care „discuţiile despre Putin, şi Medvedev, Medvedev sau Putin, vor păli în comparaţie cu acest subiect”.
Această viziune sumbră ar putea fi explicată prin interesul lui Ciubais în stoparea Vestului de a-i soma pe conducătorii Rusiei pentru încălcarea drepturilor omului şi pentru limitarea libertăţilor cetăţeneşti. Pentru a evita o variantă chiar mai rea, Statele Unite şi Europa ar trebui să sprijine tandemul Putin-Medvedev, în speranţa că aceştia vor asigura un mediu stabil şi sigur pentru investiţii. Ciubais, cândva un reformator, este acum un complice al politicilor regimului. Cu toate acestea, el spune adevărul.
Principalul modernizator al Rusiei şi protejatul preşedintelui Dmitri Medvedev, Igor Yurgens, de la Institutul de Dezvoltare Contemporană, este de aceeaşi părere. Într-adevăr, el sugerează că ruşii „nu sunt cetăţeni, ci mai degrabă un fel de trib”, iar cel mai probabil caracterul arhaic al societăţii ruseşti nu se va schimba înainte de 2050.
Desigur, politicienilor din Rusia le place să stabilească mereu o dată scadentă pentru schimbare: în trecut, Nikita Hruşciov a făcut promisiunea memorabilă că va construi comunismul în 20 de ani. Dar ceea ce contează aici este percepţia comună că ruşii nu sunt gata să-şi asume responsabilităţile de cetăţeni. Din nou, toate formulele de democraţie de tip occidental depind de voinţa unui ţar luminat şi binevoitor.
Medvedev încearcă în prezent să îndeplinească acest rol. Dacă va reuşi să impună reforme cu adevărat modernizatoare, se presupune că oamenii îl vor urma de bunăvoie, uitând secolele de iobăgie, dictatura proletariatului, haosul politic şi falimentul economic din anii 1990, precum şi cei zece ani de democraţie dirijată sub Putin. Dar nici Hruşciov, nici Mihail Gorbaciov şi nici Boris Elţin nu au fost capabili să dezrădăcineze cultura încăpăţânată a ruşilor de indiferenţă şi de subordonare, tocmai pentru că ei au insistat să impună o schimbare de sus în jos şi s-au aşteptat ca poporul rus să accepte această schimbare pur şi simplu en masse.
Va reuşi Medvedev să realizeze ceva acolo unde toţi ceilalţi au eşuat?
Scandalul pe tema incompe-tenţei primarului Lujkov în controlarea valului mortal de căldură din această vară şi a incendiilor sălbatice este portretizat ca o ruptură între „modernizatorul” Medvedev şi „vechiul gardian” Putin. Kremlinul a difuzat recent pe canalele sale de televiziune documentare care îl prezentau pe Lujkov ca pe un om crud, iar Medvedev a sugerat că este timpul ca primarul să se retragă.
Putin, pe de altă parte, nu l-a criticat în public pe Lujkov. La urma urmei, sub supravegherea lui (dezinteresată – puţin probabil), primarul a transformat Moscova într-un domeniu privat. Cu un buget de aproape 50 miliarde dolari, Lujkov a încurajat vandalismul arhitectural, a trecut cu vederea blocajele de trafic uriaşe şi a ajutat-o pe soţia sa să devină cea mai bogată femeie din Rusia, prin intermediul proiectelor sale de construcţii din Moscova. La toate acestea, Putin nu a spus o dată „nu”.
Cei mai mulţi analişti sugerează că acest dezacord vizibil între Putin şi Medvedev în ceea ce priveşte soarta lui Lujkov este semnul unui concurs care se profilează pentru preşedinţie în 2012. Lujkov, la urma urmei, a fost un critic deschis al lui Medvedev, în timp ce pe Putin l-a lăudat mereu – aparent, aceasta ar fi o încercare de a trasa o linie între cei doi.
Deci în acest scenariu demascarea lui Lujkov ca fiind corupt şi incompetent şi folosirea lui drept un ţap ispăşitor pentru ineficienţa sistemică a Rusiei sunt percepute ca o modalitate prin care Medvedev încearcă să abată atenţia publică îndreptată asupra lui şi să îl facă pe Putin să pară că şi-a pierdut îndemânarea. Problema însă este faptul că Medvedev, la fel ca şi Lujkov, a fost, de asemenea, mai mult invizibil în timpul valului de căldură dezastruos din vară, în timp ce Putin a fost peste tot, inclusiv a pilotat un avion de stingere a incendiilor peste pădurile în flăcări.
Deoarece Putin nu şi-a exprimat în mod oficial opinia în legătură cu ceea ce se va întâmpla cu Lujkov, în cazul în care campania lui Medvedev împotriva fostului primar al Moscovei ar eşua, preşedintele însuşi şi-ar pierde locul de muncă în 2012. El ar fi obligat să se alăture opoziţiei patetice din Rusia, care poartă o parte din vina pentru cultura politică toxică a ţării. Opoziţia – condusă de Boris Nemtsov, fostul lider al defunctei formaţiuni politice Uniunea Forţelor de Dreapta, Mihail Kasianov, fost prim-ministru, maestrul la şah Garry Kasparov şi scriitorul Edward Limonov – nu are nici un mesaj coerent cu care să câştige sprijinul poporului sau care să ofere o alternativă credibilă la conducerea actuală a ţării. Deci elitele de la putere se luptă între ele pentru că nu există nimeni altcineva împotriva căruia să lupte.
Acum că Medvedev încearcă să demonstreze că are coloană vertebrală, campania electorală prezidenţială este, oficial, în desfăşurare. Adevărul este că alegerile din Rusia nu vor fi câştigate de cine a fost mai nemulţumit de primarul Lujkov. Ruşii, care sunt nemulţumiţi de sistem, au încă o alegere limitată: fie sprijină candidaţii marginali, slabi şi discreditaţi ai opoziţiei, fie trec de partea sistemului căruia i se opun, sperând că modernizarea va veni de sus.
Nu este nimic nou în neîncrederea maselor exprimată de oameni ca Ciubais sau Yurgens ori în aşa-zisa dorinţă a lui Medvedev de a impune modernizarea de sus. („Dezgheţul” lui Hruşciov şi Perestroika lui Gorbaciov s-au întâmplat la fel.) Ceea ce este nou, în Rusia cel puţin, este apariţia unei rezistenţe organizate în faţa acestei paradigme care a eşuat în trecut.
Dincolo de opoziţie, numeroasele iniţiative publice nonpolitice, care au apărut în ultimii ani pentru a protesta împotriva politicilor guvernamentale specifice, duc în mod inevitabil la confruntarea cu ordinea politică existentă. Totuşi, aceste iniţiative nu au devenit substanţiale, iar opoziţia a încercat în mod constant să şi le însuşească pentru ca propriul caz să pară mai credibil. Dar aceşti oameni – şoferi, ecologişti voluntari şi organizatori de campanii caritabile -, mai degrabă decât politicienii Rusiei, reprezintă cea mai bună speranţă a ţării pentru modernizare.
Nina L. Khrushcheva este autoarea cărţii „Despre Nabokov: Rusia între artă şi politică”, este profesor de relaţii internaţionale la The New School şi membru senior la Institutul de Politici Internaţionale din New York.
www.project-syndicate.org
