Când comunicăm, ce ne comunicăm? Când suntem într-o relație, ce schimburi facem? De informații despre factualitățile lumii, despre noi înșine, de afecte? Cel mai probabil, chiar și atunci când vorbim despre planete, despre universul interstelar sau despre rețete de gogoși, comunicăm o bucățică de noi înșine.
Dacă ar fi să propun o cheie cu care să diferențiem între comunicarea de informații și comunicarea de la afect la afect, aș zice că cea mai la îndemână este diferențierea după aparență și esență. Când aparența și esența se împletesc armonios, comunicăm cu mintea și inima unul și același lucru. Când acestea sunt pe paliere diferite, în logici diferite, cu mize diferite, comunicarea este paradoxală. În aparență anumite lucruri se prezintă într-un fel, iar în esență ar putea să transmită alt mesaj.
Una zici și alta se simte
O doamnă vorbea despre lucrurile casnice pe care le făcuse în timpul zilei. Filmul ei de acțiune în loc să conecteze interlocutorul la energie îl adoarme. Straniu efect obținut am zice, dacă am analiza în aparență comportamentul celor doi prinși în această comunicare. Simțul comun ne îndeamnă să-l privim atent pe interlocutor și să-i chestionăm starea de oboseală sau starea de spirit. Numai că, în esență, reacțiile emoționale și corporale ale partenerului de discuție îi aparțin ei. Fără să știe, ea transmite prin afecte un subtext, iar partenerul se conectează emoțional la acest mesaj. Dificultatea vine din faptul că mesajele sunt contradictorii: în aparență, se creionează dinamică, activă, iar în esență este somnolentă, apatică, deprimată.
Cel care comunică nu este conștient că odată cu cuvintele transmite și afecte. Aceste persoane au nevoie de interlocutor pentru a evacua afectul de care nu sunt conștiente, dar pe care îl resimt deosebit de intens în interiorul lor. Interlocutorul devine corpul lor de rezonanță, o extensie a lor. Nu îi ia energia ca “vampirii de energie”, ci îi lasă interlocutorului starea intolerabilă. Poate că uneori v-ați simțit liniștiți, calmi, bine în fond, înainte de întâlnirea cu o persoană, iar după ce a plecat ați rămas cu dureri de cap, cu neliniște, furie sau cu somnolență.
Nu vorbesc aici despre scopul pentru care cineva apelează la un corp de rezonanță emoțională și ce ar trebui să facă interlocutorul cu starea care nu este a lui, dar care este în el, vrea, nu vrea. Există o serie de mijloace folosite de interlocutor pentru a transforma starea intolerabilă pentru ambii
într-o stare tolerabilă. Nu intru în detalii acum, însă oamenii s-au preocupat dintotdeauna de soluții. La țară la bunica, prietenele ei spuneau în aceste situații: “Ai fost deocheată, hai să te descânt!”.
Cu cât căsca mai mult în timp ce rostea incantația magică, cu atât deochiul era mai mare. Era foarte plăcut să fii descântat cu un alt cântat. M-am jucat de multe ori cu acest cuvânt, pe care îl silabiseam să îi pătrund sensul, descânt, să priveze cântul meu de melodia afectivă a relației mele cu interlocutorul. Am început cu situația cea mai grea. Cea mai grea pentru că disonanța dintre esență și aparență este jucată între două persoane, într-o relație în care se pierde diferențierea dintre eu și tu, iar răspunsurile la întrebările “cine sunt eu”, și pentru unul și pentru celălalt, “de unde încep eu și unde mă termin eu” sunt confuze și neterminate. Tot grea este pentru că textul și subtextul se refuză reciproc. În esență, această persoană își refuză dependența prin aparența puterii și controlului, experiența depresivă prin aparența triumfului, valoarea și importanța pentru o persoană prin aparența disprețuirii acesteia.
Una zici și alta faci
Uneori, ceea ce comunici în fapt nu este sincronizat cu ceea ce simți. “Soțul meu îmi spunea când ne certam, o dată pe lună, că nu mă mai iubește, însă în toate celelalte nopți alte lunii adormea cu mine în brațe, ținându-mă aproape de el, nelăsându-mă să mă dezlipesc de el.” În această categorie intră și concepția bărbaților despre “nu”-ul femeilor, care este interpretat de ei ca un “da” neasumat.
Al treilea exemplu care mi-a venit în minte legat tot de un bărbat este descris de Sigmund Freud. Pacientul lui, în timp ce se plimba pe stradă, lovește cu piciorul o piatră. Dar, s-a gândit că trăsura prietenei lui va trece pe acolo și s-ar putea răsturna, iar prietena lui s-ar accidenta.
La acest gând, pacientul mută piatra la locul ei inițial, încercând astfel să anuleze propriul gest prin intermediul căruia prietenei i se va întâmpla ceva grav. Ambivalența emoțională, conflictul dintre iubire și ură pot explica efectul paradoxal prin coexistența acestor două sentimente intense și opuse față de aceeași persoană. O dată balanța se duce către iubire și tandrețe, apoi către ură și distrugere și anulează iubirea. O dată balanța favorizează rațiunea și orgoliul, altă dată emoția și dorința.
În anumite momente, din anumite motive, pe stări de conflict intern care copleșesc universul interior, comunicăm paradoxal și ni se comunică paradoxal, trasmitem mesaje de pe paliere interne diferite și primim mesaje pe paliere diferite. Atunci percepția nu mai poate fi în alb și negru, ci în gamele, tonurile, tonalitățile și nuanțele complexității naturii umane. Captând esența oamenilor, devenim mai empatici și mai puțin judicativi. Sincronizarea minții, afectului, corpului și acțiunii este o stare de grație.
Gabriela Romaneț este psiholog, clinician, psihanalist în formare
