Nu multi isi mai amintesc de Romulus Zaroni. Absolvent de patru clase primare, avea meritul sa fie omul de casa al lui Petru Groza. si iata ca in guvernul de la 6 martie 1945 s-a pomenit ministru al Agriculturii, insarcinat cu infaptuirea reformei agrare. Am vazut personal o scrisoare manuscrisa a lui Zaroni, cel din epoca: scria "ecspropiere". Numirea lui a generat un numar incalculabil de anecdote, majoritatea piperate, care inveseleau tot romanul in acele vremuri sinistre. Dar, mai ales, era o promovare simptomatica. Criteriul numirii ca ministru nu mai era competenta, ci o supunere oarba vointei Partidului Comunist (care, la vremea aceea, corespundea cu vointa Moscovei). Orice activist trebuia sa asculte de ordine fara sa cracneasca, sa fie fara mila. Sistemul a generat o serie impresionanta de astfel de marionete-golem: oameni fara cultura, fara pregatire, bombardati peste noapte ministri, directori generali etc.
Pe langa ascultare, ei aveau avantajul de-a fi complet dependenti de partid: in caz de indisciplina, puteau sa devina usor ceea ce fusesera, adica nimeni! Dar ce a fost semnul unei dictaturi implacabile, "dictatura proletariatului", se regaseste sub forme abia diferite si in situatia actuala, presupus democratica. Guvernul Boc este asaltat de personalitati bizare, care nu au profil de demnitar politic. De exemplu, faimosul domn Costel Iancu, care abia a binevoit sa demisioneze, dupa un scandal de cateva saptamani. Numit in fruntea unei agentii care manevra sume mari (imbunatatiri funciare), omul are mai mult un profil de mafiot. Impotriva lui se aduc acuzatii oribile: santaj, sechestrare, tortura. La declansarea scandalului, si patronul sau moral, "banul" pedelist R. Berceanu, si ceilalti colegi de partid au pretins ca nu stiau nimic despre invinuirile ce i se aduceau proaspatului director. Oare unde erau cand a inceput scandalul? In concediu prelungit pe Coasta de Azur?
Chiar daca am admite ca dl Iancu este curat ca lacrima, este clar ca un om asupra caruia atarna asemenea acuzatii nu poate fi numit intr-o functie politica. Nu putem decat sa presupunem ca era de asteptat de la dl Iancu o ascultare oarba la ordinele adevaratilor lui patroni. O astfel de ascultare nu este specifica democratiilor, unde domneste un spirit mai critic. Reactia publica in afacerea Iancu a fost vie, dar ezitarea puterii s-a vazut din aceea ca numitul a binevoit sa demisioneze, in loc sa fie suspendat pe data cand s-a constatat ca are un dosar penal. Cand se va adopta o lege care sa ceara o copie din cazierul judiciar pentru fiecare numire intr-o functie de stat? Afacerea Iancu nu ar fi trebuit sa se opreasca la demisia numitului. Caci adevaratul scandal este: cum a fost posibila aceasta numire? Care au fost cercurile de interese si de influenta? La aceasta intrebare este greu de crezut ca vom avea prea curand un raspuns.
Un alt "caz" recent este numirea Luminitei Anghel la Secretariatul de Stat pentru Problemele Copilului. Doamna este cunoscuta ca o buna cantareata de muzica usoara (ironic, a avut succes cu un cantec: "Let me try" – "Lasa-ma sa incerc"), ca o prezenta agreabila, dar de aici pana la problemele copilului… Acest tip de post a fost detinut de specialisti, puericultori, pediatri. Nici diploma de psihologie la "seral" nu pare o justificare suficienta. Oare sa credem ca intr-o tara unde sunt copii ai strazii, copii care se sinucid pentru ca parintii pleaca la munca in strainatate, o tara care are cea mai mare mortalitate infantila din UE, problemele copilului sunt a cincea roata la caruta, unde cineva este numit pentru a satisface pretentiile cutarui sau cutarui cerc de influenta?
Acesta este adevarul: guvernul de alianta pentru Romania, pentru tarisoara noastra (lacrimi), care a necesitat sa se treaca peste vanitati si crize de constiinta (alte lacrimi de crocodil si nasuri suflate), este, de fapt, sediul celor mai sinistre "combinazioni", satisfacerea pretentiilor unor grupuri de presiune. Un astfel de sistem, practicat pe scara larga, nu este catusi de putin garantia unei guvernari serioase, tehnice, care trebuie sa faca fata celei mai grave crize prin care a trecut Romania de multa vreme incoace.
Nomenclatura peceristo-securista a explodat acum douazeci de ani, creand – din unul – mai multe centre de putere, poluri de interese si de egoisme, fractiuni si factiuni. Ele continua sa domine tara si sa promoveze "bunul-plac si veresia". Arbitrariul atribuirii unor posturi importante incepe sa fie resimtit ca normalitate, acesta este punctul cel mai dureros. Demnitarul nu mai trebuie sa serveasca azi "adevarul" unic, ca pe vremea PCR-URSS, ci interesele de gasca. Relatia dintre capacitatea de-a servi tara si alegerea oamenilor este neintrerupt contrazisa si chiar batjocorita.
