Pontexit

Ponta și-a ales momentul perfect să revină în țară și să părăsească funcția de premier. Tragedia Greciei (da, chiar și a grecilor care au votat „nu“ la referendum) este fundalul ideal pentru a oficializa falimentul unuia dintre cele mai periculoase experimente politice încercate vreodată în România. De ce?

Pentru că tot ce se întâmplă cu Grecia este un avertisment strident pentru noi. Caz-școală despre cât de rău se poate prăbuși o țară dacă încape pe mâna unor iresponsabili – indiferent dacă sunt aduși la putere de un val de frustrare în masă, sau dacă sunt produse de laborator ratate.

Ce se întâmplă cu Grecia reprezintă cel mai puternic argument că oameni precum Ponta trebuie îndepărtați urgent de la cârma statului. Dar și un argument în sprijinul ideii că pentru a preveni apariția altora ca el este nevoie de multă muncă, de onestitate și competență din partea tuturor celor ce înțeleg că nu suntem chiar atât de diferiți de greci și că riscul de a le repeta greșelile este imens.

Până să devină eșecul economic gigantic care îngrozește de cinci ani Europa, Grecia a fost, în primul rând, un eșec de integrare europeană. Iar eșecul integrării profunde în Uniune a fost determinat de eșecul reformării și modernizării statului, al clasei politice și al societății. Deși a intrat în UE în urmă cu 34 de ani, Grecia nu a reușit nici până în ziua de azi să devină o autentică democrație de tip occidental.

Domnia legii și independența justiției sunt încă deziderate. Dovadă, nivelul ridicat al corupției și imunitatea cvasi-totală de care încă se bucură politicienii de top și magnații. Cât de lipsit de eficiență este statul se vede în performanța ridicolă pe care o atinge în colectarea taxelor. Raporturile cetățean-politician nu s-au schimbat cu mult față de acum două sute de ani. Până la apariția mișcării Syriza, Grecia a fost condusă de urmașii acelorași mari clanuri politice care s-au perindat la putere începând cu anii 1800.

Și nu e vorba doar de o descendență biologică, ci și de una a instrumentelor de putere. Partidele dinastice au supraviețuit până foarte de curând cu ajutorul aceluiași sistem clientelar în care familiile, partidele și statul formau un ghem omogen de relații personale, interese materiale și privilegii.

Cu acest sistem de putere feudal a intrat Grecia în Uniunea Europeană. Dar și cu promisiunea că îl va reforma și îl va transforma într-o democrație reală și într-un stat de drept funcțional. În care cetățenii să aibă cu adevărat puterea de a-i schimba pe cei ce îi conduc atunci când nu performează. În care statul să aibă puterea și priceperea de a asigura o redistribuire echitabilă a veniturilor, prin colectarea taxelor și impozitarea corespunzătoare a marilor afaceri. În care justiția să aibă libertatea de a-i pedepsi pe cei ce fură sau iau mită, indiferent de funcție sau avere.

O promisiune care, în cei 34 de ani de când Grecia a intrat în UE, a rămas în mare parte neonorată. Liderii acestei țări jumătate mediteraneană, jumătate balcanică nu au putut să-și reformeze țara suficient pentru a se apropia măcar de modelul politic și de guvernare occidental, care reprezintă esența proiectului de integrare europeană.

În schimb, au găsit formule de coabitare extrem de inventive cu europenii moraliști în zona economică. Atrăgând sume uriașe de bani comunitari care s-au întors în mare parte înapoi în țările din vestul continentului (în Germania, în special), cu ajutorul unor contracte de înzestrare militară, de construcții de infrastructură, dar și de consum de lux. Evident, politicienii de la Atena care au făcut acest troc să meargă au avut grijă să-și oprească și ei un comision îndestulător.

Cu ce s-au ales grecii? Cu un sistem de asistență socială generos (mita electorală împărțită o dată la patru ani atât de stânga, cât și de dreapta), dar nesustenabil, cu autostrăzi, porturi și aeroporturi moderne, dar făcute la costuri de câteva ori mai mari și cu promisiunea solemnă că diferența dintre ce consumă și ce produc va fi în veci asigurată din banii restului europenilor sau de creditori. Acesta a fost marele troc încheiat de liderii greci cu marile țări din UE și cu propriii cetățeni.

Și, cât au fost bani, toată lumea a fost fericită. Acum, când nu mai sunt, politicienii greci și-au adus aminte că țările cu care au făcut afaceri profitabile zeci de ani sunt, de fapt, niște nenorociți de imperialiști, țările din vestul Europei au descoperit că liderii Greciei sunt, de fapt, niște corupți lacomi, care nu au făcut nimic din ce au promis în 1981.

Iar o parte din cetățenii Greciei, votanții de „nu“ la referendum, îi întreabă cu reproș pe europeni, dar în special pe nemți: „Nu știați că suntem alcoolici și că nu ne putem controla viciul?! De ce ne-ați dat în continuare să bem pe datorie când vă era clar că nu ne putem opri și că nu avem cu ce plăti?!“.

Ceilalți, votanții de „da“, pun politicienilor o serie de întrebări tardive și ipocrite: „De ce nu ne-ați taxat mai mult?!“, „De ce ne-ați mărit pensiile atât de mult?!“, „De ce ați fost toleranți cu noi când știați că nu ne plătim taxele?!“, „De ce nu v-ați arestat singuri pentru corupție?“. O singură întrebare nu își pun nici unii, nici alții: „De ce nu am ieșit în stradă mai devreme, de ce nu am protestat acum zece ani, măcar, împotriva Germaniei sau a propriilor politicieni corupți?!“.

Unde este Ponta în toată povestea asta? Ponta nu joacă în nici un caz rolul lui Tsipras, chiar dacă ambii debordează de cinism și iresponsabilitate. Ponta se visează în lumea pre-Syriza și ar vrea să întruchipeze politicianul dinastic grec care a inventat trocul imoral cu europenii de după 1981.

Ponta este cel ce spune vesticilor, de trei ani încoace, ceva similar: „Haideți să facem afaceri împreună. Voi luați partea leului, eu mă mulțumesc cu o taxă de management și cu câteva mici monopoluri locale. Voi uitați că sunt corupt, eu uit că voi faceți profituri nesimțite și cu toții uităm că există 21 de milioane de români, din care marea majoritate trăiesc ca niște cerșetori. Și voi, și eu știm că ei vor lua leapșa, dar, hei, cineva mai trebuie să și piardă pe lumea asta“.

Oricât de crud vi s-ar părea, să știți că nu i-a lipsit mult lui Ponta ca să-i iasă jocul. Exact în termenii descriși mai sus! Este suficient să ne amintim ce alai de investitori începuse să se aștearnă la ușa lui Adrian Năstase, până la nefericitul accident de vânătoare a funcției de președinte, ca să ne dăm seama că în nici un caz caracterul lui Ponta nu ar fi fost un impediment pentru începerea unei frumoase prietenii între el și marile corporații. Și este suficient să ne uităm și ce jaf este în prețurile la utilități ca să realizăm că proporțiile profiturilor nesimțite nu le-ar fi provocat o criză de conștiință.

Altceva i-a stricat jocurile lui Ponta. Pe de o parte, Europa de azi nu mai este cea din 1981. Iar mintea de pe urmă a unor lideri europeni, precum Angela Merkel, i-a învățat că, dacă vor repeta porcăriile făcute de predecesorii lor prin înțelegeri murdare și compromisuri nesfârșite cu țări ca Grecia, se va alege praful de Uniunea Europeană într-un timp-record. Propunerea lui Ponta a venit prea târziu ca să-și mai poată permite cineva să o ia în considerare. Ponta a venit la putere în 2012, în timp ce Europa știa încă din 2010 că nu își poate permite financiar să țină în UE o țară condusă precum un regat african. Mai devreme sau mai târziu, tot ei vor trebui să plătească prețul furturilor și ruinei.

În al doilea rând au fost americanii. Ceea ce astăzi a devenit evident și pentru Grecia – riscul ca ieșirea din zona euro, sau chiar din UE, să creeze o vulnerabilitate majoră pentru NATO și pentru SUA – este evident de ceva vreme și pentru România. O țară sărăcită, furată cu cruzime, în pragul colapsului, nu poate fi un aliat militar de nădejde. Și cu atât mai puțin un partener economic și politic interesant, în interiorul unei Uniuni Europene care este și partener, dar și rival cu SUA.

Și relația cu americanii Ponta a gândit-o în aceiași termeni, de negoț pe marginea șanțului. Amintiți-vă ce declarau el și Antonescu, părinții fondatori ai USL, în noiembrie 2011, când își rodeau unghiile de furie că Traian Băsescu s-a întâlnit cu Barack Obama pentru a perfecta parteneriatul strategic extins cu SUA.

Ponta: „România face un serviciu important SUA prin amplasarea scutului, e un lucru pe care eu îl aprob, cred că ţine de o anumită relaţie strategică a României şi sigur că poţi să-i ceri Americii, în momentul în care accepţi să-şi pună sistemul defensiv la tine în ţară, poţi să-i ceri măcar o cafea să-ţi dea domnul Barack Obama…“

Antonescu: „România putea să marcheze nişte puncte pe faptul că are o importanţă strategică. Aceste lucruri nu se dau pe gratis…“

Așa gândeau cei doi mari oameni politici că se țes relațiile între doi parteneri strategici. Așa arăta viitorul României în viziunea lor. Unul dintre ei, Antonescu, s-a apucat deja de croșetat fulare. Celălalt o va face în curând.

Pentru că aceeași importanță geostrategică pe care Grecia a mizat întotdeauna când a împins la limită și dincolo de ea trișarea Occidentului face ca și România să se bucure de o atenție specială. Doar că azi, fripți cu Grecia, americanii nu pot concepe să ajungă și cu România într-un punct similar.

Un punct în care șantajul cu poziția geostrategică să fie onorat cu bani infuzați în mafia transpartinică și cu imunitate oferită unui nucleu de corupți. Pentru că în viziunea lui Ponta, a lui Dragnea și a altor câteva persoane „deal“-ul cu americanii suna cam așa: „Ne lăsați să furăm, și noi vă lăsăm să instalați scutul aici și chiar să ne transformați țara într-o garnizoană antirusească dacă aveți chef. Pe noi nu ne interesează ce faceți câtă vreme bănuțul ne vine la timp și suntem lăsați să-l spargem în cluburile din Dubai“.

Disperarea pentru Ponta și ai săi a început când au înțeles că nimeni nu este dispus să le cumpere marfa. Atunci și-au reamintit ce le tot repetau „cei bătrâni“, că doar Rusia sau China îi mai pot salva. De atunci au început goana nebună spre Asia, întâlnirile lui Dragnea cu ambasadorii Rusiei, disperarea lui Ponta de a fi primit de Putin, vizitele în China, afacerile cu Kazahstanul, petrecerile de la „ranch“-ul de pe malul Bosforului, vizita la Baku, oferirea unui teren în București pentru construirea celei mai mari moschei din Europa și fuga disperată la Istanbul.

De trei ani încoace, liderii PSD și finanțatorii lor se îndrăgostesc cu o viteză uluitoare. Mai întâi a fost Victor Orban, premierul Ungariei, un model, pentru ei, de sfidare a Uniunii Europene. A urmat Recep Erdogan, președintele Turciei, un exemplu de rezistență în fața dezvăluirilor de corupție făcute cu ajutorul YouTube – un alt instrument de presiune imperialistă a SUA, după gândirea lui Dragnea. Iar acum sunt toți morți după Alexis Tsipras. Cel care, în viziunea lor, conduce poporul grec spre dezrobirea de Occidentul malefic.

Din fericire pentru noi, nici Ponta, nici partidul său nu înțeleg nici diferențele semnificative dintre ei și toți cei trei eroi pe care îi venerează și nici faptul că România beneficiază de un concurs de împrejurări particular, care o ajută azi să fie mai rezistentă la diversiuni și tentative de puci decât a fost vreodată.

Așadar, să ne pregătim de Pontexit! O să plouă cu manipulări mediatice, cu victimizări lacrimogene, cu pomelnice de realizări mărețe, cu zvârcoleli furioase, amenințări, cu scenete și dramolete tragicomice, dar va fi un spectacol frumos. Pentru că se va încheia cu „Happy End“.