Guvernarea Romaniei se afla in acest moment intr-o situatie stranie. Avem un guvern sustinut de o coalitie de partide detinand in Parlament o majoritate relativ confortabila. Dar acest guvern este condus de un prim-ministru care nu se mai bucura de increderea presedintelui tarii si, pe cale de consecinta, nici de increderea Partidului Democrat, din care provine seful statului. Am vrut sa scriu ca situatia acestui guvern este fara precedent, dar repede mi-a venit in minte situatia din anul 1999, cand premierul Radu Vasile pierduse increderea presedintelui Emil Constantinescu si a PNTCD, partid care il propulsase la conducerea guvernului. Acum, premierul Calin Popescu Tariceanu, aparent, se mai bucura inca (dar nu stim pentru cat timp) de increderea Partidului National Liberal, al carui presedinte este. In anul 1999, premierul Radu Vasile a refuzat sa demisioneze si a fost inlaturat din functie printr-o decizie de revocare semnata de presedintele Constantinescu, decizie care a fost puternic contestata de cel in cauza, ca si de specialistii in drept constitutional. Pentru a se evita o asemenea situatie, la revizuirea Constitutiei, in anul 2003, a fost introdus un text prin care se specifica ca presedintele nu-l poate revoca pe primul ministru.
In situatia in care s-a ajuns astazi, cand presedintele tarii a refuzat de doua ori sa-l vada pe premier, multi cred ca Popescu Tariceanu ar trebui sa fie inlocuit. Problema se complica atunci cand sunt analizate variantele procedurale pentru schimbarea premierului, in conditiile in care acesta nu pare dispus sa demisioneze, iar presedintele tarii nu are competenta constitutionala sa-l revoce. Moralmente, el l-a demis atunci cand a spus ca regreta faptul de a-l fi nominalizat pentru functia de premier. Una din variantele de inlaturare a lui Calin Popescu Tariceanu de la sefia guvernului, varianta pe care se pare ca a preluat-o dl Theodor Stolojan, ar fi inlaturarea lui, mai intai, de la conducerea PNL, adica dezavuarea lui de catre propriul partid. Este o varianta greu de pus in opera si care ar lua mult timp. In plus, se pare ca si dl Stolojan si-a supraapreciat puterile. Stolojan de astazi nu mai este cel din anul 2002, cand organizatiile locale ale PNL il plebiscitau si ii intindeau covorul rosu catre presedintia acestui partid. Iar militantii acestui partid cu greu pot uita gestul lui Theodor Stolojan din 2004, cand, nesilit de nimeni, a abandonat cursa electorala care l-ar fi propulsat in fruntea tarii. A parasit, in imprejurari inca obscure, carma corabiei aflate in plina batalie electorala, pentru a-si reface sanatatea. Acum, domnia sa zice ca s-a facut bine si ca ar putea prelua sefia guvernului. Dar cine ne poate garanta ca nu va suferi o recidiva de acelasi fel? In plus, experienta ne arata ca, presedintele Ion Iliescu fiind exceptia, nimeni dintre politicenii romani de data recenta nu a mai reusit un “come back” politic dupa ce a pierdut o functie importanta in stat sau in partid.
O alta varianta procedurala, explorata de oamenii politici ca si de expertii in drept constitutional, este cea a unui vot de neincredere in guvernul domnului Tariceanu. Partidul Social Democrat vorbeste de mai mult timp de o asemenea motiune procedurala. Se pare ca si unii parlamentari ai PD ar putea vota in favoarea acestei motiuni, insa demiterea guvernului va deschide o lunga perioada de instabilitate politica ce s-ar putea incheia cu alegeri parlamentare anticipate. O cale plina de riscuri politice pentru toate partidele, acum, in prag de aderare la Uniunea Europeana. Dar liderii social-democrati nu par incantati de perspectiva unor alegeri parlamentare anticipate, la fel si cele doua formatiuni politice mai mici, partenere la actuala coalitie de guvernare: Partidul Conservator si Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania. Aceste partide, ne spun sondajele de opinie recente, ar putea pierde multe locuri in viitorul Parlament sau, in cazul conservatorilor, pur si simplu ar putea ramane in afara acestuia, neputand trece pragul electoral de 5%. Ar castiga, in schimb, Partidul Romania Mare si, posibil, Partidul Noua Generatie al patronului clubului de fotbal Steaua Bucuresti, Gigi Becali. Insa, deocamdata, cu aceste partide nici actualii detinatori ai puterii, nici PSD-ul nu par dispusi sa se alieze intr-o eventuala formula de guvernare.
Acum, dupa publicarea raportului Comisiei Europene si dupa vizita la Bucuresti a presedintelui acestui for, Barosso, se pare ca presiunea asupra lui Tariceanu s-a diminuat. Unii analisti vorbesc chiar despre amanarea discutiei despre demiterea lui pana dupa 1 ianuarie 2007. Este, cred eu, un punct de vedere optimist care nu ia in calcul ceea ce va spune si va face presedintele Basescu dupa ce va iesi din spital. Tacerea lui, impusa si de suferinta prin care a trecut, sa fie oare semnul unei schimbari a modului in care presedintele concepe raporturile sale cu premierul? Avand in vedere impedimentele constitutionale, ca si imperativele politice ale momentului, actuala criza din cadrul Aliantei PNL-PD nu poate fi rezolvata decat printr-o solutie de bun-simt. Pentru aceasta, ar trebui mai intai ca domnii Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu sa se intalneasca si sa discute cu responsabilitate, intre patru ochi, problemele care i-au invrajbit si sa cada la pace. Mai ales ca aceste probleme nu sunt multe si nu sunt grave. Intr-adevar, se pare ca, in afara de faptul ca premierul Tariceanu il sustine pe Dinu Patriciu, care se afla in ancheta penala, nu exista altceva serios care sa-i separe pe cei doi oameni politici. Totul se reduce la orgolii ranite care n-ar trebui sa stea in calea unor solutii rationale, de bun-simt, in interesul tarii si, de ce nu, al partidelor membre ale Aliantei Dreptate si Adevar.
