Un pandant evident al violentei de limbaj si al personalizarii excesive din viata publica romaneasca este saracia ideilor in competitia partidelor politice. Desigur, o campanie electorala este peste tot in lume un exercitiu destul de dur, in care nimeni nu e menajat. Dar asta nu inseamna ca intreaga dezbatere politica se rezuma la injuraturi si contrainjuraturi. La noi abia daca mai apuca sa se strecoare cate vreo idee printre acuze personale, procese de intentie si calomnii grosolane. Si nici acele idei nu mai sunt discutate cu adevarat. Un bun exemplu in acest sens este faimoasa cota unica de impozitare, care n-a generat dezbaterile de fond ce-ar fi fost atat de necesare.
Mai grav, initiativele de tip think-tank sau club de reflexie sunt adesea interpretate prin prisma manevrelor personale. Imi aduc aminte de consternarea unui prieten parizian cu legaturi in PNTCD fata de felul in care a fost deturnat un sfat de-al lui. Era prin 1998, cand mai multi membri ai partidului se aratau ingrijorati de prestatia guvernului CDR. In mod cu totul natural, amicul meu le-a spus ca ar fi bine sa se intalneasca intre ei, sa creeze un grup de reflexie si sa faca propuneri conducerii partidului. Dar vorba ceea, “unde dai si unde crapa”: grupul de reflexie a devenit grupul de la Brasov, care, dupa cum se stie, a servit la inlaturarea lui Ciorbea si la ascensiunea lui Radu Vasile. De reflexie n-a mai fost vorba dupa aceea.
Mai norocos fu Institutul de Studii Liberale, la a carui creare am pus si eu umarul. A durat macar cativa ani si a lasat urme. Dar faptul ca Valeriu Stoica a sprijinit proiectul a fost de ajuns ca rivalii sai din Partidul Liberal sa considere ca era, de fapt, “jucaria lui Stoica”. Cum n-a mai fost el presedintele partidului, institutul a si fost pus in adormire, sub pretextul ca nu mai erau bani. Umflarea electorala a unui partid este insa periculoasa in lipsa unei productii sustinute de idei si proiecte. Cazul PNTCD ar trebui sa fie un memento permanent pentru riscurile ajungerii la putere fara obiective clare.
In felul acesta actul guvernarii se reduce la gestionarea reactiva a afacerilor curente sau a impulsurilor venite din afara. Din fericire, perspectiva intrarii in Uniunea Europeana a furnizat timp de peste un deceniu o busola pentru diferitele guvernari de la Bucuresti. Dar care vor fi obiectivele noastre dupa 1 ianuarie 2007 in afara de promovarea unor romani in structurile de conducere ale Uniunii? Ce vrem de la conglomeratul european? Desigur, epoca ideologiilor s-a terminat. Marea noastra preocupare va fi atragerea de fonduri comunitare. Dar pentru aducerea de bani e nevoie de idei si proiecte. Si nu e usor sa-i cheltuiesti, daca nu vezi mai departe decat ziua de maine.
Impresia mea este ca dupa intrarea in Uniunea Europeana mai toate fortele politice vor intra in pana de idei sau, mai precis, aceasta pana va deveni dintr-o data manifesta. Sunt convins ca in fiecare dintre partide exista oameni care-si pun intrebari si reflecteaza la ce va fi de facut de atunci inainte. Tot asa, ministerele care lucreaza in legatura directa cu integrarea europeana au produs in timp inalti functionari care se gandesc la strategiile post-aderare. Dar un ministru, un parlamentar sau un secretar de stat, oricat de inteligent si informat ar fi, nu poate tine loc de constientizare colectiva a unor scopuri bine definite.
