Persepolis
Productia: Franta, Iran, 2007 – Regia: Vincent Paronnaud, Marjane Satrapi – In distributie (voci): Chiara Mastroianni, Catherine Deneuve, Danielle Darrieux -Distribuit de Transilvania Film
Inainte sa fie o animatie, premiata la Cannes si nominalizata la Oscar, Persepolis a fost un roman grafic. In alb-negru. In care iranianca Marjane Satrapi, naturalizata intre timp in Franta, isi povesteste copilaria turbulenta in anii sumbri post-revolutionari ai Iranului si primele aventuri pe taramul occidental, unde a ajuns trimisa de parintii care incercau sa o fereasca de represivul si fundamentalistul regim din tara natala. Pastrand aparenta simplitate vizual-narativa a benzii-desenate, filmul rezultat, realizat de Satrapi impreuna cu autorul de comics-uri Vincent Paronnaud, oglindeste naivitatea si viziunea inocenta a copilei fortate de vremurile intunecate din Iran sa se maturizeze prematur. Ceea ce, ne demonstreaza cu umor si candoare, n-a reusit sa faca, de fapt, decat mult mai tarziu. Dar, acest lucru nu scade nimic din deliciul vocii manihesit-teribilist-(auto)ironice cu care Marjane-personajul isi nareaza aventurile. Intai cu incantarea inconstienta a copilului pe care agitatia revolutiei indreptate impotriva sahului n-are cum sa nu il umple de entuziasm, apoi cu revolta aceluiasi plod care nu intelege teroarea celor mai varstnici si pericolele reale din jur. Ai parte, astfel, de o fresca fermecator-inspaimantatoare (exista putine lucruri mai ingrozitoare decat imaginatia debordanta a unui copil!) a Iranului de dupa sah, in care ridicarea islamistilor radicali se impleteste cu descoperirile (pre)puberale ale fetei rebele, ce isi priveste moderna bunica si unchiul comunist – care va sfarsi lichidat de noul regim – ca modele, surse de inspiratie. Caci, aceasta copila nu are cum sa asimileze normal si natural multimea de interdictii si restrictii ale noului regim ori logica devastatorului regim. Perspectiva aceasta copilareasca e responsabila pentru mare parte din sarmul istorisirii – altminteri, aparent, de o uriasa simplitate, fara abundenta de nuante ori detalii – si indulceste oroarea omniprezenta a fundalului. Caci, mai ales in prima parte, cea dedicata cresterii in Iran, pe langa detaliile evolutiei spre tiranie a patriei, o pondere egala revine amanuntelor apolitice ce o marcheaza pe Marjane – de la muzicile subversive (a se citi occidentale), luate pe sub mana, intre Bee Gees si Iron Maiden, la combinatiile vestimentare arborate de domnisoara in devenire, ce imbina cultura traditionala cu influente (blamate de regim) vest europeane – de la tenisi la geci inscriptionate provocator ori tentativele de a nu purta faimosul val. Partea a doua amesteca la fel de puternic izolarea emigrantului, dorul de duca si predictibila sucombare in fata nenumaratelor tentatii oferite de exilul (pentru studii) in Viena – de la flirturi, relatii amoroase, imbracamintea atatatoare ori bautura. Totul, dublat, desigur, de o crescanda izolare provocata de numeroasele diferente de educatie si mentalitate, datul cu capul de greutatile vietii in absenta protectiei familiale si numeroasele dezamagiri rezultate din toate acestea. Care explica esecul aparent al transmutarii si nevoia unei intoarceri la un acasa care numai de basm nu e (si, firesc, confruntarea cu revelatia ca nici acolo nu ii e locul). Avem, asadar, portretul artistei la tinerete, revoltata si in cautarea modalitatilor si locului propice de exprimare. Pe care, filmul o dovedeste clar, le-a gasit. Ca si o impacare/ asumare a originii si identitatii culturale. si, pana la urma, exact in asta consta, dincolo de simplificari imense si naivitati ce ar putea, altfel, obosi ori irita, farmecul si atractia lui Persepolis: atata sinceritate si vointa de a te dezgoli in fata unei audiente, cu tot cu slabiciuni, prostii si aberatii, e complet dezarmanta. si cuceritoare.
