Problemele şi dilemele cu care se confruntă conducerea Pakistanului – incluzând un vârtej al suspiciunilor reciproce, crimele sectare şi terorismul neruşinat – sunt aproape prea multe pentru a putea fi numărate. Şi această conducere – fie că este formată din civili, militari, iar acum din magistraţi activi politic – s-a dovedit a fi ineficientă, lăsând ţara cu economia la pământ şi cu sistemul politic paralizat.
În centrul grijilor mondiale asupra regiunii se află realitatea complexă a celor două mişcări talibane – una în Afganistan, asupra căreia puternicul directorat al agenţiei Inter-Services Intelligence are un mare control, şi una în Pakistan, care este implicată într-o luptă continuă cu gherila împotriva guvernului pakistanez.
Cu Statele Unite şi NATO care trebuie să-şi retragă trupele din Afganistan până la sfârşitul lui 2014, există o posibilitate reală ca talibanii nu numai să-şi redobândească puterea acolo, dar şi ca Pakistanul să eşueze ca stat.
Încurajator este că, după o pauză de şapte luni în care nici un fel de convoi militar nu a pu-tut tranzita teritoriul afgan prin trecătoarea Khyber – o consecinţă a morţii soldaţilor pakistanezi de mâinile trupelor NATO care au tras în apropierea graniţei -, camioanele NATO început să aibă din nou drept de trecere în luna iulie.
Cumva păzită, secretarul de stat american Hillary Clinton a anunţat: „Ministrul de Externe pakistanez (Hina Rabbani) Khar şi eu suntem conştienţi de greşelile care au dus la pierderea vieţilor militarilor pakistanezi. Ne pare rău pentru pierderile suferite de armata pakistaneză”.Afirmaţia ei despre angajamentul de a preveni un asemenea eveniment în viitor pare să fie suficientă pentru redeschiderea graniţelor pentru convoaiele pentru NATO prin Pakistan.
Această criză, care începuse se se stingă de la sine, s-a încheiat acum, dar pot cele două părţi să prevină o deteriorare ulterioară a relaţiei lor de co-dependenţă, mutuale şi complexe? Această chestiune contează mai ales întrucât asigurarea identităţii şi a securităţii teritoriale a Pakistanului este legată de frica sa existenţială faţă de străini. Din păcate, aşa cum a arătat Mi-chael Krepon de la Centrul Stimson, un think-tank american specializat în probleme de politică externă, tacticile oficialilor pakistanezi susţin „izolarea şi declinul” ţării. Mai mult, tactica Americii, arată Krepon, creşte „înstrăinarea faţă de Pakistan. Atât timp cât actualele politici sunt fixate în felul acesta, noi puncte de controversă par inevitabile între Pakistan, vecinii săi şi Statele Unite”.
Marea întrebare în Asia de Sud este dacă retragerea trupelor americane/NATO va atenua dilemele Pakistanului sau le va adânci. Multe vor depinde de felul în care Pakistanul îşi va gestiona turbulenţele interne, dar şi de felul în care va evolua situaţia Afganistanului. Mulţi pakistanezi – inclusiv Sartaz Aziz, fost ministru de Externe care constată lipsa politicilor – nu sunt optimişti.
Dar problema este mai adâncă decât absenţa unei conduceri efective. Aşa cum a arătat jurnalistul pakistanez Mir Moham-med Ali Talpur, „când statele sunt clădite pe o bază artificială, formată din proiectarea unei naţiuni sau pe baza religiei, cum a fost cazul Pakistanului, Israelului şi Iugoslaviei, din necesitate, ele se transformă în state dominate de ideologia militară”. Mai mult, „Pakistanul, susţinând că este păstrătorul gloriei Islamului, s-a împovărat cu un bagaj istoric imens”.
Dar s-ar fi putut face altfel? Elita Pakistanului, mai scrie Ali Tapur, „adoptând o ideologie statală şi militară”, s-a transformat în „auto-numita apărătoare a Islamului” şi „chiar şi tâlharii istoriei islamice” au fost ridicaţi la rangul de eroi, creând iluzia invincibilităţii şi a grandorii care „în nici un caz nu păstrează proporţiile realităţii”.
Aici, guvernele americane care s-au succedat au creat probleme Asiei de Sud, pentru că şi-au urmărit numai propriul interes, cu costuri incalculabile faţă de creşterea naturală, organică, a celorlalte ţări din regiune. Fără Rusia, China, India, Pakistan, Afganistan şi Iran jucând în piesă, nu se pot găsi soluţii de durată şi în mod cert soluţiile nu pot fi impuse unilateral de Statele Unite şi NATO.
Totuşi, apare o dilemă: prezenţa forţelor SUA/NATO în Afganistan nu este în armonie cu dorinţele fireşti ale afganilor şi cu echilibrul regiunii. Până la urmă, Afganistanul poate rămâne acolo unde se află, cu sau fără trupele americane, tocmai de aceea trebuie ca viitorul lui să rămână una din marile preocupări ale Pakistanului (şi ale Indiei). Cum vor reuşi aceste ţări să-şi armonizeze interesele naţionale şi priorităţile cu cele ale puterilor occidentale?
Potrivit lui Kamran Shafi, un ofiţer pakistanez în rezervă, Pakistanul „a pierdut o mare parte, dacă nu pe toţi prietenii săi”. Într-adevăr, chiar şi fratele Pakistanului, Arabia Saudită, l-a extrădat în India pe bărbatul bănuit de indieni că ar fi fost una din minţile care au planificat teribilele atacuri teroriste din Mumbai, în noiembrie 2008. În promovarea terorismului ca instrument de acţiune al statului, Pakistanul pare să nu mai recâştige niciodată încrederea (celorlalţi), fără de care pacea, nevăzută în Asia de Est de la divizarea Indiei britanice în 1947, este imposibilă.
Asia de Sud pare acum condamnată la ceva ce seamănă cu Războiul de 100 de ani. Dar, spre deosebire de acel conflict european, această luptă este umbrită de potenţialul reciproc de distrugere. Date fiind arsenalele nucleare ale Pakistanului şi Indiei, acest război ar putea să fie, într-adevăr, destul de scurt.
JASWANT SINGH, FOST MINISTRU DE FINANŢE INDIAN, MINISTRU AL AFACERILOR EXTERNE ŞI MINISTRU AL APĂRĂRII, ESTE AUTORUL LUCRĂRII „JINNAH: INDIA – PARTITION – INDEPENDENCE”.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
