Dacă viitorul era mic, negru şi bătea la uşă, criza nu e mică, e mai neagră şi e chiar aici. Există încercări profesioniste de a-i da o explicaţie. Eu cred că răul a început din momentul când umanitatea a început să fie privită ca o piaţă de desfacere şi şi-a schimbat chiar numele din omenire în piaţă de desfacere. Nu ştiu dacă acel moment coincide cu cel al desprinderii monedei de etalonul aur, dar aşa ar trebui să fie, pentru că valorile umane erau cumva acoperite, în depozitele băncilor, de valoarea aurului. Când, pe de o parte, omul a devenit cel mai de preţ capital, de cealaltă parte suma oamenilor s-a transformat în piaţă de desfacere. La fotbalişti cel puţin se recunoaşte valoarea în milioane de euro sau dolari. Ei au un avantaj, faţă de noi, ceilalţi, ei sunt mărfuri, în timp ce noi nici asta nu suntem. Suntem, conform formulei americanizate, target-uri, ţinte ale producţiei şi ale consumului.
Cândva, demult, un demograf, economist şi preot englez, Malthus, mult hulit de regimul comunist şi de toţi socialiştii din lumea aceasta, observa că toate speciile de vieţuitoare au tendinţa „de a se înmulţi mai mult decât îngăduie cantitatea de hrană [aflată] la dispoziţia lor”. Omenirea n-a ţinut seamă de avertismentul lui Malthus, care spunea că oamenii se înmulţesc în progresie geometrică, în timp ce cantitatea de hrană creşte în progresie aritmetică. Între timp (Malthus a trăit în secolele 18 şi 19), tehnologia a făcut progrese care au determinat omenirea să ignore avertismentul lui Malthus. Hrana s-a produs extensiv şi intensiv, părea că totul merge bine. Criza recentă, care pune sub semnul întrebării înseşi bazele capitalismului, aşa cum observa recent un premiant Nobel pentru economie, Nouriel Roubini, îşi are originile îndepărtate în fenomenul observat de Malthus. Pe măsură ce omenirea s-a înmulţit, lăcomia oamenilor a crescut. Dar nu şi-au putut-o satisface decât cei ajunşi în anumite poziţii sociale. Bancherii americani, care sunt, se pare, primii responsabili de declanşarea crizei, şi, departe de ei, dar tot sclavi ai lăcomiei, din punctul nostru de vedere, politicienii români. Înmulţirea fără frontiere a populaţiei a deschis, probabil, câmpul speculaţiilor nesănătoase cu creditele imobiliare în SUA şi de acolo în toată lumea civilizaţiei noastre. Căci, se ştie, îmbogăţirea unui om are în spate sărăcirea altuia, dar când mulţimile cresc exponenţial, îmbogăţirea creşte şi ea exponenţial, având în spatele ei sărăcia mult mai multor oameni. Aceasta nu e o teorie comunistă, deşi, cum observa acelaşi economist de Nobel de mai sus, criza ne-ar putea face să ne întoarcem la anumite teorii ale părinţilor socialismului zis ştiinţific.
Şi cine ştie dacă prăbuşirea comunismului ca sistem criminal nu a lăsat loc liber desfăşurării unor comportamente comparabile cu cele ale conducătorilor din lagărul proaspăt dispărut, minus genocidul, în lumea rămasă în loc. Cei mai prudenţi analişti puteau observa că, prin prăbuşirea sistemului comunist, rămânea în faţa armei celălalt sistem, cel capitalist. Şi cum toate construcţiile omeneşti sunt imperfecte, era firesc ca şi acesta să se clatine. Sau, Doamne fereşte, să se şi prăbuşească. S-ar putea ca pieţele de desfacere să-şi ceară din nou dreptul de a fi omenire şi atunci vai de cei a căror lăcomie a avut un vast câmp de desfăşurare în anii din urmă. Numai că în acest nou tip de război vor fi mult mai multe victime colaterale decât în toate războaiele clasice purtate în ultimele secole. Victime colaterale, evident, nevinovate.
Nicolae Prelipceanu este publicist
