Oleg Serebrian, 44 de ani, ambasadorul Republicii Moldova la Paris, cunoscut pentru studiile sale geopolitice referitoare la zona extinsă a Mării Negre, consideră că Rusia nu mai are “forţa necesară” de a-şi întinde influenţa asupra României, Poloniei şi statelor baltice. În acest fel, diplomatul moldovean îl contrazice pe Zbigniew Brzezinski, bun cunoscător al Europei Centrale şi consilier al preşedintelui american, care avertiza că, “dacă Ucraina e zdrobită în timp ce Occidentul e spectator, libertatea şi securitatea României, Poloniei şi ţărilor baltice vor fi ameninţate”. Rusia nu mai are suficienţi bani pentru “operaţiuni atât de ambiţioase”, crede Oleg Serebrian, explicând totuşi că Moscova are “un instrument extraordinar de presiune: forţa nucleară”, pe care însă nu l-au folosit nici preşedinţi mai “exaltaţi” decât Vladimir Putin.
Diplomatul moldovean explică, pe de altă parte, că “sancţiunile economice în cazul unei ţări precum Rusia s-ar putea dovedi ineficiente”, fiindcă Moscova are relaţii economice “destul de intense” cu ţări precum China, India, Iran, care nu se vor ralia unui eventual embargo. Occidentalii nu vor recurge însă la sancţiuni economice împotriva Rusiei fiindcă există “un actor invizibil cu mare greutate”, care se opune: “marele business, în special cel din Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia, cu investitii importante în economia rusească.”
Vladimir Putin a primit mână liberă din partea Parlamentului de la Moscova pentru folosirea forţei în Ucraina. Este o ameninţare şi pentru statele din jur?
O.S.: Orice decizie de acest fel trezeste ingrijorare, mai ales cand e vorba de o mare putere.
Există circumstanţe care să ducă la asemănări între Georgia 2008 şi Ucraina 2014?
O.S.: Nişte asemănări există, desigur, dar deosebirile sunt esenţiale. Ucraina nu e Georgia. E o putere regională, cu o armată mare, de 140.000 de militari, echipată şi instruită destul de bine. Un conflict militar ruso-ucrainean, chiar dacă l-am admite ipotetic, n-ar putea rămâne local şi ar antrena după sine o suită de acţiuni extrem de periculoase, incontrolabile. E foarte greu de crezut că se va ajunge la o confruntare militară între cele două ţări. Mă indoiesc că o astfel de acţiune ar fi susţinută de populaţia din Rusia, care îi priveşte pe ucraineni ca pe nişte fraţi de sânge. Nu uitaţi că cele două popoare sunt foarte apropiate. Diferenţa dintre rusă şi ucraineană e ca cea dintre română şi aromână. Bineînţeles, în vestul Ucrainei, mai ales în Galiţia, Transcarpatia şi Bucovina, găsim, tradiţional, o atitudine mai rezervată faţă de ruşi. Dar aceste regiuni n-au fost ruseşti până în secolul XX. Dialectele rutene vorbite acolo sunt apreciate de mulţi lingvişti ca fiind chiar o limbă distinctă faţă de ucraineană. În plus, majoritatea populaţiei din aceste regiuni e greco-catolică. În anii 1990 Galiţia a fost scena unor tensiuni importante pe teren confesional, între majoritatatea greco-catolică şi minoritatea ortodoxă (etnic ucraineană de cele mai dese ori, dar venită din regiunile estice ale ţării). Apoi nici Crimeea nu poate fi comparată cu Osetia de Sud ori Abhazia. Datele problemei sunt mai complexe. Şi din punct de vedere istoric, şi etnic, şi geostrategic.
Rusia avea şi până acum cel puţin un control relativ asupra Crimeii, prin bazele militare de la Marea Neagră şi poate chiar prin majoritatea filo-rusă din peninsulă. Ar fi în avantajul Moscovei să modifice acest statu-quo?
O.S.: Aveţi dreptate, desigur, numai că trebuie să ne dăm seama că problema nu e în Crimeea, ci în Ucraina.
Traian Băsescu anticipa că Peninsula Crimeea se va transforma într-un nou conflict îngheţat. Credeţi în această ipoteză?
O.S.: Cine cunoaşte situaţia din spaţiul ex-sovietic, în special cea din Ucraina, ştie că dosarul crimeean e unul delicat de multă vreme. A fost un conflict pasiv la începutul anilor 1990, devenind apoi un dosar de conflict mocnit, cu scântei sporadice în 2004 şi în 2010.
Rusia a acţionat imediat pentru a opri din drum Ucraina, când această ţară era pe cale să se apropie prea mult de Uniunea Europeană. E un semn că Moscova vrea în continuare să-şi păstreze influenţa asupra „vecinătăţii apropiate”?
O.S.: Dorinţa unei mari puteri de a-şi păstra statutul e, din punct de vedere al „psihologiei statelor“, un lucru firesc, dar la fel de legitima e şi dorinţa puterilor mai mici de a ieşi din orbita de gravitaţie a acestora.
Republica Moldova face, la rândul ei, parte din această „vecinătate apropiată”. De ce ar lăsa-o Rusia să plece spre Uniunea Europeană?
O.S.: “Problema ucraineană” modifică “ecuaţia moldovenească”. Până în februarie, atenţia UE era axată mai mult pe “duetul moldo-georgian”. Nu ştiu dacă după schimbările politice survenite recent de la Kiev vom evolua ca un trio: puterea vocilor e prea diferită şi am putea deveni fundal vocal pentru un solist. E clar că acum toată atenţia e concentrată asupra Ucrainei, o ţară cu mare greutate geostrategică şi geoeconomică. Bineînţeles, schimbările de la Kiev ne aduc multe veşti bune. Şi speranţe mari. Ucraina devine un fel de garant suplimentar al independenţei noastre, al cursului european. „Euromaidanul“ ne-a asigurat, într-un fel, „spatele frontului“. Sperăm că noua putere de la Kiev va avea o altă atitudine şi în „dosarul transnistrean“. Ucraina e un actor-cheie în problema transnistreană. Aşa-zisa „Republică moldovenească nistreană“ nu poate supravieţui fără susţinerea Ucrainei, pentru că zona nu are nici ieşire la mare, nici frontieră directa cu vreo altă ţară.
Transnistria rămâne un obstacol pentru aspiraţiile pro-occidentale ale Chişinăului?
O.S.: Nu e deloc un avantaj, în orice caz.
„Un teritoriu pe care se află un singur soldat rus este un teritoriu blocat din perspectiva integrării euro-atlantice”, după cum demonstra recent profesorul Valentin Naumescu într-o analiză despre Ucraina. De ce nu ar fi aşa?
O.S.: Sper că dl profesor Naumescu şi-a întemeiat aserţiunea cu suficiente argumente.
În cartea dvs. „Geopolitica spaţiului pontic” (Ed. Cartier, 2006) anticipaţi că Rusia va rămâne în prima jumătate a secolului 21 protagonista geopoliticii la Marea Neagră. Ceea ce se întâmplă în aceste zile demonstrează chiar mai mult decât atât? Rusia poate remodela echilibrul european?
O.S.: Rusia, în pofida dificultăţilor mari prin care trece, rămâne un jucător-cheie în zona Mării Negre. Rolul ei pe plan global nu trebuie exagerat, cum tind să o facă unii, dar nici subestimat. Iar referitor la echilibrul european, mă întreb dacă aşa ceva mai există? Europa s-a „dezechilibrat“ în mod voluntar după Razboiul Rece, aruncând „greutăţile militare“ ca pe un balast inutil. Pacifismul e un lucru bun, fără îndoiala, dar delăsarea în care a ajuns sfera militară, chiar şi în cazul marilor puteri europene, e îngrijorătoare. Or, stabilitatea omenirii nu e mai puţin expusă azi decât în anii 1980. Singura deosebire e ca pericolele vin şi din alte părţi.
Retragerea graduală a Statelor Unite din jocul de putere al acestei zone, după Summit-ul NATO de la Bucureşti (2008) a fost în favoarea Rusiei?
O.S.: Americanii, exceptând interesul lor pentru Caucaz, nici n-au fost prea prezenţi în zonă după 1991. Unul din motive era, probabil, tocmai dorinţa lor de a nu incita spiritele, de a nu trezi nişte suspiciuni.
Fostul premier al României Mihai Răzvan Ungureanu vorbea într-un interviu pentru „România liberă“ despre pericolul secesiunii Ucrainei, care ar putea repune în discuţie şi alte graniţe. Aveţi aceeaşi citire a situaţiei?
O.S.: E o prognoză mai veche. Ucraina, ca şi multe alte ţări din zona noastră, are nişte puncte vulnerabile, nişte minorităţi etnice „neliniştite“. Eu însumi, în cartea despre care aminteaţi, vorbeam despre câţiva factori care pot predispune Ucraina la sciziuni interne, dar nu vreau să cred că aşa ceva s-ar întâmpla. Mi-e teamă că precedentul ar putea fi molipsitor.
Dacă Uniunea Europeană nu va putea da un răspuns puternic Rusiei, fiincă marile puteri continentale nu vor să impună sancţiuni economice Moscovei, cum vedeţi finalul acestei crize?
O.S.: Spuneam recent într-un interviu pentru “New York Times”, că în dialogul cu Moscova tonalitatea trebuie să fie mai hotărâtă, deşi îmi dau seama că sancţiunile economice în cazul unei ţări precum Rusia s-ar putea dovedi ineficiente. E o ţară prea mare. Chiar daca UE şi SUA ar aplica ruşilor nişte sancţiuni dure, multe state ex-sovietice, dar şi ţări precum China, India ori Iran, cu care ruşii au relaţii comercial-economice destul de intense, nu vor recurge la gesturi similare. În plus, ţinând cont de dimensiunea raporturilor economice ruso-europene, aceste sancţiuni ar lovi în egală măsură şi economia rusă, şi cea europeană. Ruşii ar fi privaţi de banii obţinuţi din livrarea de hidrocarburi pe piaţa europeană. La rândul lor, europenii ar fi privaţi de hidrocarburi. Vă daţi seama ce-ar însemna încetarea importului de gaz şi petrol rusesc pe piaţa europeană. În plus, există în acest dosar şi un actor invizibil cu mare greutate, poate mai mare decât cea a decidenţilor politici: marele business, în special cel din Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia, cu investiţii importante în economia rusească.
Intervenţia occidentalilor în războaiele din fosta Iugoslavie au fost folosite ca argumente de Moscova în intervenţiile ei din fostul spaţiu sovietic. Mai poate funcţiona acest raţionament şi pentru Ucraina?
O.S.: Da, unii comentatori politici sunt de părere că interpretarea voluntaristă a dreptului international în câteva cazuri din istoria recentă ar putea da nişte îndoielnice, din punctul meu de vedere, argumente legale, în eventualitatea unei catastrofe umanitare, în care s-ar pomeni minoritatea rusolingvă din estul şi sudul ţării în urma escaladării tensiunilor interetnice . De fapt în mod sigur n-ar fi vorba şi de nişte argumente morale, dacă ne-am gândi la geneza acestor posibile probleme.
Credeţi că România, Polonia, statele baltice sunt expuse expansiunii Rusiei, aşa cum avertiza zilele acestea Zbigniew Brzezinski?
O.S.: Nu cred, din simplul motiv că Rusia de azi nu mai are forţa necesară pentru operatiuni atât de ambiţioase. Cei care cred asta admit, în mod eronat, o „sinonimie“ între Federaţia Rusă şi Uniunea Sovietică. URSS, cu aproape 300 milioane de locuitori, era a treia putere demografică a lumii. Rusia, cu mai puţin de 150 de milioane, e devansată la acest capitol chiar şi de Bangladesh. Şi capacitatea economică a Rusiei de azi e mult mai modestă. În 1985, Uniunea Sovietică era a doua putere economică a lumii, fiind devansată după volumul PIB-ului calculat la paritatea puterii de cumpărare doar de SUA. Azi, dacă ne bazăm pe acelaşi PIB calculat la paritatea de cumpărare, Rusia e doar a şasea putere economică a lumii, fiind în urma SUA, Chinei, Japoniei, Germaniei şi Indiei. Lucrurile nu mai stau la fel ca în trecut nici chiar la capitolul militar. Uniunea Sovietică putea să mobilizeze o economie puternic centralizată pentru a se opune nu doar SUA, ci întregului G7, în timp ce azi bugetul militar al Rusiei (90,7 mlrd USD) e practic de două ori mai mic decât cel al Chinei (166 mlrd USD) şi chiar de 6,5 ori (!) mai mic decât cel al SUA. Astăzi ruşii cheltuie pentru sfera militară sume oarecum comparabile cu ţări precum Marea Britanie, Franţa, Japonia ori Germania. Criza prelungită din ultimii ani ai URSS, apoi degringolada din anii 1990, au lăsat tehnologiile ruşilor cu mult în urma celor occidentale şi chiar est-asiatice. Desigur, Rusia are un instrument de presiune extraordinară – forţa nucleară. E, intr-adevar, un element ce nu poate fi ignorat, dar ar fi deplasat să credem că la Moscova nu s-ar înţelege consecinţele unui război nuclear. De aşa ceva s-a ferit chiar şi URSS-ul în perioada unui tip atât de exaltat precum Nichita Hrusciov sau a unui politician atât de autoritar precum Iuri Andropov.
