În 1999 am avut șansa să îl cunosc pe Sorin Preda, care avea să-mi devină coleg la revista Formula AS. Mergeam pe teren cu el și nu ne era îndeajuns lumina zilei, că de multe ori ne prindeau diminețile povestindu-mi ce biografie fulminantă a avut alături de generația lui de scriitori și cât de mult a contat pentru el că a locuit în perioada facultății la unchiul lui, Marin Preda. Sorin Preda, un jurnalist de excepție, un creștin practicant, un scriitor veritabil și un prieten de care îmi vine foarte greu să mă despart. Avea căldura unui cărturar, înțelepciunea unui țăran. Își prețuia prietenii ca nimeni altul, dar și darul de a-i invăța pe studenții de la Jurnalism tainele meseriei pe care el o adora cu toată ființa lui. Sorin Preda a plecat dintre noi în lumea îngerilor. Dumnezeu l-a chemat la El în luna noiembrie, o lună despre care cândva a scris textul de mai jos. (Emanuel Tânjală)
„Îmi place noiembrie şi nu ştiu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptăţită. O lună pe care nimeni nu şi-o revendică şi nimeni nu vrea să ştie de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E ca mine: veşnic întârziat – la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieţii. Înfrigurat, retoric şi parţial vetust, noiembrie este iubirea mea cea de pe urmă. Iubire de domn tomnatec şi pretins matur. Iubire vag ruşinată, dar plină de efluvii şi ultime energii solare, asemenea merelor lăsate pe vremuri în pom de bunicii mei, până dincolo de Sfântul Nicolae şi primul îngheţ, în chip de ofrandă la "pomul vieţii”, pomul Alungării din Rai, cu globurile lui vegetale, pline de ispite şi culori heliotrope – ispite dulci, rotunde, ferme şi intens aromate. Ispite imposibil de refuzat.
Uneori, noiembrie îmi pare profund contradictoriu. E luna în care s-a născut fiica mea, Violeta, şi mi s-au publicat aproape toate cărţile – cea din urmă fiind şi cea mai dragă, Moromeţii – ultimul capitol. E luna marilor mele porniri şi elanuri creatoare, dar şi luna în care simt că mi-am pierdut cei mai buni prieteni: Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Constantin Stan. E o lună bună pentru scris, dar la fel de bună, din păcate, şi pentru moarte.
În noiembrie, se scurtează toate: drumurile, agitaţia, lumina, căldura solară şi, în general, orice plan serios de viitor. Noiembrie e prin excelenţă luna trecutului, a ceea ce a fost – o perioadă clădită parcă anume pe osatura fragilă, dar extrem de elastică, a micilor melancolii şi bântuiri nostalgice. În timp ce frigul şi neliniştea coboară pe pământ, întunericul se grăbeşte să acopere ferestrele caselor şi să tragă energic oblonul peste cer. Te împinge uşor de la spate. Parcă te îndeamnă din priviri să te potoleşti, să-ţi schimbi programul, să te grăbeşti spre casă, ca apoi, retras în găoacea ta domestică, să descoperi acel minunat sentiment de linişte şi de confort – un gol catifelat şi plăpând, pe care începi aproape în joacă să-l acoperi cu gânduri, amintiri şi vagi regrete -, asemenea prietenului Gabriel Năstase, care îmi povestea, puţin tragic şi uşor încurcat, că, după un an foarte greu, mergea şi el pe stradă ca tot omul, când, deodată, a descoperit că se făcuse toamnă! A descoperit că, uneori, din pricina neatenţiei şi a privirii grăbite, viaţa devine un sorb, un vortex, un hău astral, un hău lacom şi nesfârşit.
Încă mă întreb de ce, din toate lunile anului, noiembrie trece cel mai repede şi mai neobservat. Nimic anume şi precis nu vrea să se lege de el – nicio mare sărbătoare religioasă, nici alt eveniment naţional. Chiar şi în calendarul ţărănesc, noiembrie e singura lună care nu are un nume special. E luna dintre Brumărel şi Undrea, dintre Răpciune şi Gerar. Noiembrie e doar noiembrie. E sieşi suficient. Îşi vede liniştit de treabă, închizând dimpreună cu Sfântul Alexie toate insectele şi gujuliile pământului, în cămările ascunse din adânc, în timp ce oamenii se lenevesc şi se retrag letargic în stări, gânduri şi melancolii autumnale.
Îmi place noiembrie şi nu ştiu de ce. Îmi place, poate, pentru că e o lună profund nedreptăţită. O lună pe care nimeni nu şi-o revendică – nici copiii, nici părinţii; nici veselia de vacanţă şi nici bucuria deşănţată a cadourilor de Crăciun. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E, de fapt, ca mine: veşnic întârziat – la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieţii.”
