Adrian Granescu nu mai este un scriitor necunoscut, chiar daca modestia il caracterizeaza. Clujean get-beget, el a trecut prin scoala “Echinoxului”, a lucrat intr-o editura, pe atunci, redutabila (“Dacia”), si a tiparit cateva volume interesante incepand cu romanul de debut “O dragoste ca oricare alta” (1988), lucrare care a fost premiata. A urmat apoi volumul de nuvele “Un altfel de sfarsit” (1998), in 2000 a aparut lucrarea “Lecturile mele particulare”, proza scurta, iar in 2002 – “Insemnare din lecturile mele particulare” (ultimele la Editura “Limes”). Scriitorul a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, pentru proza.
Iata acum, a aparut un nou volum semnat de Adrian Granescu, intitulat “De o parte si de alta a cartilor”, Editura “Limes”. Este vorba despre publicistica, amintiri, eseuri – zic eu – de cea mai buna calitate. Prin stilul sau limpede, prin interogatiile pe care le face atat pentru el, cat si pentru noi, cititorii, prin atitudinea polemica combate anomalii, abuzuri, delasari sau, pur si simplu, parvenitisme. Scriitorul, salariat al Bibliotecii Judetene “Octavian Goga” din Cluj-Napoca si redactor-sef al revistei institutiei, “Lectura”, atat de frumos conceputa, cu sumare de mare interes, sta zi de zi, “de o parte si de alta a cartilor”, ceea ce nu-l opreste sa observe cu ochiul critic realitatea din jur, consemnata cu multa aplecare in volumele sale.
Lucrarea la care ne referim se deschide, nici mai mult nici mai putin, decat cu o aspra lectie de jurnalism care putea foarte bine fii discutata la facultatea de profil de la Universitatea “Babes-Bolyai”. El dezbate modul superficial in care unii tineri ziaristi isi pregatesc interviurile sau mai bine zis cum nu si le pregatesc, lasand sa le scape printre degete adevarata realitate si nu cea spre care manipuland-o ii conduce intervievatul si nu redactorul; fenomen decupat de el de la un post de televiziune clujean. O lectie usturatoare la care merita meditat si procedat in consecinta…
Un alt capitol se refera pe larg la un subiect rar tratat in presa literara romana: cartea maghiara din Romania. Acest subiect care te pune pe ganduri, realizand cat de putin stim noi, publicul, despre literatura celor care traiesc alaturi, amintindu-ne de scrierile lui Balint Tibor, Marton Lili, Fodor Sandor, David Gyula etc. Autorul pune problema traducerilor, a unor aparitii bilingve etc.
Legat de acest aspect, el scrie: “Raman cu incapatanare la ideea ca nu s-a facut aproape nimic din cate s-ar fi putut face. (…) Este nevoie de asemenea punti cuvantatoare intre romani si maghiari, frati pe acelasi pamant. Numai astfel vom putea dura. Este oare acesta o utopie? Eu cred ca nu! Categoric nu!”, afirma scriitorul.
Extrem de interesante sunt apoi amintirile lui incepand cu copilaria, anii liceului, studentia. Legat de anii copilariei, el scrie amintiri despre perioada in care, in apropierea casei lor, locuise catva timp la doamna Medrea, scriitorul Petru Dumitriu. “Vecinatatea – scrie Adrian Granescu – a ramas cu amintiri frumoase, placute, dupa trecerea cuplului Dumitriu. Domnul Petru Dumitriu, scriitorul, era o figura tacuta, privita doar de departe, intangibila, de loc negativa, un om pentru care trebuia pastrata (in jurul casei) linistea, caci ziua se odihnea dupa ce noaptea scria. Ea, sotia (Irina – n.r.), o femeie frumoasa, iubitoare de copii, capabila de duiosii aproape materne… Cei doi au organizat de cateva ori spectacole ad-hoc de teatru de papusi (…) pentru cei mai mult de 20 de copii ai caselor apropiate (Boanca, Moldovan, Cordos, Catuna. (…) Cuplul locuia la doamna Medrea, mama Irinei si sotia fostului general Florin Medrea, mort in 1947 si fost intre altele organizatorul serviciului de ordine la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Despre doamna Medrea – aminteste autorul – se spunea ca fusese buna prietena cu Ion Gheorghe Maurer”.
Deosebit de captivante sunt si eseurile din acest volum. Cu cunostintele omului calificat, nu ma refer doar la studiile de filologie, ci si la experienta castigata in lumea cartilor, Adrian Granescu reconstituie cu multa scrupulozitate drumul cartilor, incepand cu capitolul “Cum se scriu cartile” – cu multe subcapitole incitante, continuand cu capitolul “Cum se fac cartile”, apoi cu capitolul “Cum traiesc cartile” si incheie cu capitolul “Cum se citesc cartile”.
Citez acum, pentru a va aprinde imaginatia si cateva subcapitole luate la intamplare: “Problemele scriitorului. Dilemele sale. Viata sa. Tirajele cartilor sale. Participari la lansarea de carte.” Sau: “Povestea primei carti. Cartea originala (…). Cartea de compliatie.”; Sau “Haina cartii. O politica a cartilor ieftine. Aportul cenzurii”. Iar dintre eseuri mai citez doar un singur titlu extrem de actual: “Casele scriitorilor – memoria nealterata a inaintasilor?” – un text la fel de captivant si polemic.
Iata si o informatie mai putin cunoscuta de marele public spicuita din volum: inainte de 1989 Biblioteca Judeteana din Cluj-Napoca a copiat toate manuscrisele eminesciene, cu un foarte mare si conjugat efort la care au participat mai multe persoane: Irina Petras, Ioana Rotund, Ion Marcos, Virgil Ciomos si fotografa Ella Carasi. Copie realizata dupa microfilmele Bibliotecii Academiei. Cat de vii, de dramatice, de accidentale file acoperite cu versuri.
Pagina freamata inca sub imperiul gandului metamorfozat in cuvant, scris intr-un text mult mai amplu de Irina Petras legat de eveniment si reprodus in cartea sa de Adrian Granescu. O carte care va ramane si ca un viu document asupra trecutelor si prezentelor vremi.
