Bătălia americană pentru rata de schimb a Chinei continuă. Când a început Marea recesiune, mulţi erau îngrijoraţi că protecţionismul îşi va ridica din nou tigva hâdă. Ce-i drept, liderii G-20 au dat asigurări că au învăţat lecţia Marii depresii. Dar 17 dintre membrii G-20 au luat măsuri protecţioniste la doar câteva luni după summitul din noiembrie 2008. Clauza „Buy America” din legea americană de stimulare a economiei a atras din acest punct de vedere cea mai multă atenţie. Totuşi, protecţionismul a fost ţinut sub control, în parte, datorită Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Continuarea stării de fragilitate în economiile avansate riscă să producă un nou val de protecţionism. În America, de pildă, mai mult de unul din şase lucrători care şi-ar dori un loc de muncă cu normă întreagă nu îl pot găsi.
Acesta era unul dintre riscurile asociate stimulării insuficiente din SUA, realizată printr-o lege menită să calmeze membrii congresului în aceeaşi măsură în care urma să revitalizeze economia. Având în vedere deficitele în creştere, o nouă lege de stimulare pare puţin probabilă. În plus, politica monetară a ajuns la limitele sale, iar uliii inflaţiei abia mai pot fi ţinuţi în frâu, de aceea nici pe această latură nu se întrevede cine ştie ce speranţă. Aşa că protecţionismul îşi intră mândru în drepturi.
Congresul american a însărcinat Trezoreria SUA să analizeze în ce măsură China este un „manipulator de monedă”. Deşi preşedintele Obama a amânat cu mai multe luni data la care secretarul Trezoreriei, Timothy Geithner, trebuie să-şi prezinte raportul, conceptul „manipulării de monedă” este în sine greşit: toate guvernele întreprind acţiuni care afectează direct sau indirect rata de schimb. Deficitele bugetare nesăbuite pot duce la o monedă slabă, la fel şi dobânzile reduse. Până la recenta criză din Grecia, Statele Unite au profitat de o rată redusă de schimb a dolarului faţă de euro. Ar fi trebuit europenii să-i acuze pe americani de „manipularea” ratei de schimb cu scopul de a-şi creşte exporturile pe cheltuiala lor?
Deşi politicienii americani se concentrează pe deficitul comercial bilateral cu China – cronic ridicat -, ceea ce contează de fapt este balanţa multilaterală. Atunci când în perioada administraţiei Bush au fost formulate primele solicitări către China de a-şi ajusta rata de schimb, surplusul comercial multilateral al ţării era redus. Între timp însă, China are şi un surplus comercial multilateral crescut.
Şi Arabia Saudită are un surplus ridicat atât la nivelul bilateral, cât şi la cel multilateral: americanii vor petrol, dar saudiţii vor mai puţine produse americane. Chiar şi în cifre absolute, surplusul multilateral saudit de 212 miliarde de dolari în 2008 umileşte surplusul Chinei de 175 de miliarde de dolari; dar, ca pondere din PIB, surplusul contului curent saudit de 11,5% din PIB este mai mult decât dublul celui al Chinei. Iar surplusul saudit ar fi cu mult mai ridicat dacă nu ar exista exporturile americane de armament.
Într-o economie globală, cu o cerere agregată deficitară, surplusurile de cont curent sunt o problemă. Dar surplusul de cont curent al Chinei este, de fapt, mai redus decât valoarea cumulată a celui din Japonia şi Germania; iar ca procent din PIB reprezintă 5%, faţă de 5,2% în Germania.
În afară de rata de schimb există mulţi alţi factori care influenţează balanţa comercială a unei ţări. Unul dintre aceşti factori determinanţi este economisirea. Deficitul comercial multilateral al SUA nu va scădea semnificativ până când ţara nu economiseşte semnificativ mai mult; chiar dacă Marea recesiune a dus la o creştere a economisirii populaţiei (aproape zero înainte de criză), creşterea a fost mai mult decât contrabalansată de marile deficite guvernamentale.
Ajustarea ratei de schimb se va muta probabil în direcţia ţărilor din care America îşi procură textilele şi aparatura – adică mai curând Bangladesh sau Sri Lanka decât China. În acelaşi timp, o creştere a ratei de schimb va contribui probabil la o inegalitate sporită în China, fiindcă fermierii chinezi săraci ar urma să intre tot mai mult în competiţie cu fermele americane puternic subvenţionate. Aici găsim de fapt adevărata distorsiune comercială în economia globală – milioane de oameni săraci din ţările în curs de dezvoltare sunt afectaţi, în timp ce America îi ajută pe unii dintre cei mai bogaţi fermieri din lume.
În timpul crizei financiare din Asia, în perioada 1997-1998, stabilitatea monedei chineze, renminbi, a ajutat regiunea să rămână la rate ridicate de creştere, de pe urma cărora a profitat întreaga lume.
Unii spun că Beijingul ar trebui să-şi ajusteze rata de schimb pentru a preveni inflaţia sau apariţia de bule. Inflaţia rămâne sub control, dar, mai la subiect vorbind, guvernul Chinei are oricum la dispoziţie un arsenal întreg de alte arme (de la taxe pe intrările şi câştigurile de capital la o întreagă paletă de instrumente monetare).
Dar ratele de schimb afectează modelul creşterii – este în interesul Chinei să se restructureze şi să depăşească dependenţa ridicată de creştere prin exporturi. China admite că moneda ei trebuie să se aprecieze pe termen lung, iar politizarea ritmului de depreciere s-a dovedit contraproductivă. (De când a început reevaluarea ratei sale de schimb în iulie 2005, ajustarea a fost abia la jumătatea nivelului pe care majoritatea experţilor îl consideră adecvat.) Plus că declanşarea unei confruntări bilaterale nu e un pas înţelept.
Dat fiind că problema economică este surplusul multilateral al Chinei – şi există multe ţări preocupate de acesta -, SUA ar trebui să caute o soluţie multilaterală, bazată pe soluţii. Impunerea unor taxe unilaterale după ce etichetarea de asemenea unilaterală a Chinei drept „manipulator de monedă” ar submina sistemul multilateral, iar câştigul ar fi minim. China ar putea răspunde prin impunerea de taxe pe acele produse americane pe care SUA le subvenţionează direct sau indirect prin masivele pachete financiare destinate băncilor sau producătorilor de automobile.
Nimeni nu câştigă de pe urma unui război comercial. Aşa că America ar trebui să fie prudentă faţă de declanşarea unui asemenea conflict în mijlocul unei incerte reveniri economice globale – indiferent cât de populară ar fi această soluţie în rândurile politicienilor al căror electorat este pe drept preocupat de şomajul ridicat şi indiferent de cât de uşor e să cauţi vina în altă parte. Din nefericire, această criză s-a născut în America şi tot America este cea care trebuie să facă un exerciţiu de introspecţie, nu doar pentru a-şi revitaliza economia, ci şi pentru a preveni repetarea crizei.
Copyright: Project Syndicate, 2010. www.project-syndicate.org
Pentru un podcast în limba engleză a acestui comentariu daţi clic pe: http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/stiglitz124.mp3
