Iubire cu gust de afine (My bluer berry nights)
Productia: Hong Kong, China, Franta 2007 Regia: Wong Kar-Wai In distributie: Norah Jones, Jude Law, Natalie Portman, David Strathairn, Rachel Weisz Distribuit de Ro Image 2000
Nu e prima data cand copilul teribil al cinema-ului din Hong Kong, Wong Kar-Wai, a parasit stradutele inguste, luminate in clar-obscur si imbaiate in arome exotice si fum de tigara ale orasului sau-fetis, pentru a-si incerca norocul pe alte taramuri. O mai facuse in 1997, cu Happy Together, istoria (premiata pentru regie la Cannes) a cuplului gay plecat – si dezintegrat-refacut-dezintegrat s.a. -, in cautarea unui nou inceput, la celalalt capat al lumii, in Argentina. Povestea asta a realizarii unei productii in cu totul alt spatiu geografic cultural decat cel din care provine autorul rareori iese bine, dupa cum stau marturie nenumarate cazuri in istoria filmului. Caci sunt foarte putine momentele in care ochiul strain (in toate acceptiunile termenului) sa reuseasca sa transcenda locurile comune si trasaturile superficiale ale noilor teritorii vizitate. Wong se descurcase in Happy Together, dar avea enormul avantaj al unor protagonisti veniti din propria sa zona, fluiditatea si imprecizia decorurilor prin care se miscau acestia oglindind perfect dezradacinarea si confuzia lor.
Cu My blueberry nights / Iubire cu gust de afine insa, parca pentru a-si pune singur bete suplimentare in roate, a ales nu doar o locatie – incarcata de mitologii cinematografice – americana, ci si sa spuna povestile unor personaje de acolo. Context din care, in ciuda existentei unui scenariu conceput impreuna cu un scriitor de gen american, Lawrence Block (in conditiile in care e faimoasa metoda de lucru bazata pe improvizatie si doar mici insemnari orientative ale regizorului), rezulta un fiasco intr-o filmografie altminteri spectaculoasa: acest My blueberry nights. Ce ii reprosam filmului?! In primul rand un anume nefiresc al limbii vorbite de eroii principali, dialogurile fiind un amestec ametit de clisee de limbaj si franturi de o stranietate nu o data metaforic perplexanta. Nu ca sugestiile si comparatiile dubioase ori schimburile de replici cautat poetice nu ar fi fost si pana acum parte din "maniera" WKw, dar e cu totul altceva (si sensibil mai nedumeritor) sa le auzi iesind din gura unor oameni altminteri normali, decat sa le citesti sub forma de subtitluri, concentrandu-te pe ciudata muzicalitate cadentata a dialectului cantonez vorbit in restul realizarilor hongkong-ezului.
Sa zicem, insa, ca am putea, cu ceva bunavointa, trece peste asta. Si sa ne concentram pe naratiune. Rama sau istoria principala se invarte in jurul unui bar-restaurant cu nume rusesc, tinut de un expatriat britanic (Jude Law) si, mai ales, in jurul eroinei parasite de iubit – Elizabeth (cantareata Norah Jones). Cu apropierea incet-tematoare a acestor inimi frante incepe un road movie de-a lungul Americii, ce o va purta pe timida si trista fata dintr-un New York preponderent noptatec si punctat de rotocoalele de fum trademark in insoritul Los Angeles. Totul presarat cu niste povesti voit tipic americane. Prima, in Nevada, fiind drama politistului (David Strathairn) ce isi ineaca in alcool dorul dupa nevasta instrainata (splendida Rachel Weisz). In cea de-a doua poveste, care urmareste aventurile jucatoarei compulsive (dar experte) Natalie Portman, eroina filmului – semi-abulica, dragalasa, cu ochi mari Elizabeth de care am pomenit deja (incarnata de Norah Jones vizibil non-actrita, fara pic de prezenta ori forta), – se trezeste a fi mai implicata. Pentru a reveni, circular, in final, la acelasi bar new yorkez si a consfinti un deznodamant pe care, avand in vedere pretentia de comedie romantica a filmului, il intuiesti dintru inceput. Ceea ce nu e un repros, la urma urmei, mai ales in cazul unui excelent si personal stilist ca Wong Kar-wai, unde maniera si constructia conteaza infinit mai mult decat povestea (povestile). Iar, pe de alta parte, ideea (in descendenta mai vechilor obsesii culinare din In the Mood for Love si 2046) de a grada totul in jurul extrem de ispititoarei (si languros filmatei) placinte cu afine (de la care vine si titlul), este realmente simpatica.
Insa – si aici avem a reprosa serios filmului – dincolo de simplismul povestilor de pe traseu, ridicate simtitor de niste actori excelenti, si de prezenta (mai mult ecou) a laitmotivelor regizorului (memorie, comunicarea defectuoasa, iubirile neimpartasite, lipsa de sincronizare, fetisizarea trupurilor si miscarilor), ramane problema interpretilor principali: Norah Jones chiar nu poate tine pe umeri filmul, cu atat mai putin sa implice spectatorul; iar frumosul Jude Law – de altfel, un actor sensibil si inteligent, pare a fi aici somnambulic-dezinteresat. Ceea ce nu face mare lucru pentru mentinerea interesului unui public – fie acesta si benevolent. Raman insa splendoarea filmarilor lui Darius Khondji, personajele secundare, o coloana sonora eclectica si care suna mult mai bine autentic americana decat filmul. Si o vaga dilema cu privire la intentiile regizorului de a face din My blueberry nights, Iubire cu gust de afine o creatie in care elementul intr-adevar memorabil si haituior e amintita placinta.
