Eurobarometrul special nr. 346, cercetare realizată în martie-aprilie 2010 şi raport publicat luna aceasta (lentoarea e caracteristică şi acestei instituţii europene), se intitulează „Noii europeni”. Tema este incitantă, de actualitate şi – mai ales – de perspectivă. O dată cu relativizarea graniţelor, cu intensificarea circulaţiei oamenilor, a bunurilor şi a valorilor, identitatea naţională suferă şi ea un proces de relativizare: tot mai mulţi europeni sunt născuţi într-o ţară, dar trăiesc în alta, au legături de rudenie sau de prietenie în alte ţări, aspiră să-şi schimbe ţara de domiciliu.
Fenomenul e abia la început, el tinde însă să ia proporţii şi implicaţiile sunt greu de prevăzut. Conceptul central al raportului este cel de „conectivitate”: oamenii au tot mai multe şi diverse legături cu alte ţări decât cea în care trăiesc. Acestea sunt clasificate în două categorii: cele „prin descendenţă”
(15% din europeni au cel puţin un părinte sau bunic originar din altă ţară) şi cele „prin deschidere” (oameni care şi-au format legături puternice cu alte ţări (muncesc sau studiază, au un partener de viaţă sau deţin proprietăţi în alte ţări, reprezentând 20% din eşantionul studiat). „Noii europeni” sunt persoanele cu nivel de conectivitate ridicat. Ei fac parte îndeosebi din categoria de vârstă 25-39 de ani, au un nivel de educaţie ridicat, cei mai mulţi se autodefinesc ca situându-se pe treptele de sus ale ierarhiei sociale. Tocmai de aceea spunem că tema este de viitor, aceştia fiind de regulă şi cei care „dau tonul”, definesc tendinţele de evoluţie.
România este una din ţările în care fenomenul este, cel puţin deocamdată, relativ restrâns. Dacă ne uităm la ţările care au cel mai mic număr de cetăţeni născuţi în altă ţară, constatăm că în listă găsim ultimele state aderate: Bulgaria şi România (0%), Ungaria şi Polonia (1%), Cehia şi Slovacia (2%). De asemenea, în ţara noastră se înregistrează unele dintre cele mai mici procente de respondenţi care se simt ataşaţi şi de o altă ţară (42%, media europeană fiind 51%). Pe de altă parte, Eurobarometrul demontează unul dintre miturile pe care le vehiculăm adesea: că românii ar intenţiona, într-o proporţie masivă, să emigreze. Datele ne arată că numai 10% dintre respondenţii români spun că este probabil ca, în următorii zece ani, să se mute pentru a trăi într-o altă ţară, în timp ce media europeană este 11%.
Este interesant că, pe măsură ce spaţiul european se deschide, definirea identităţii naţionale se modifică şi ea, aş spune că în sens invers. Cu alte cuvinte, cum răspundem la întrebarea: „Care este principala caracteristică ce face pe cineva să fie… (român, german, italian etc.)?”. Faţă de primăvara lui 2009, când aceeaşi întrebare a făcut parte din Eurobarometru, a crescut spectaculos ponderea celor care aleg răspunsul „să fie născut în ţara respectivă” (de la 42% la 49%; românii aleg acest răspuns în proporţie de 63%) şi „să aibă cel puţin un părinte cu această naţionalitate” (de la 13% la 18%), ceea înseamnă că europenii tind să considere identitatea naţională ca pe ceva cu care te naşti, nu la care aderi. Interpretarea autorilor raportului este că „factorii determinanţi ai identităţii naţionale par să se fi schimbat […] în sensul că accentul pe concepte evazive, subiective (sentiment, apartenenţă, credinţă) se diminuează, în timp de creşte accentul pe concepte mai obiective, concrete (locul naşterii respondenţilor şi al părinţilor lor, locul în care au crescut, cunoaşterea limbii şi exercitarea drepturilor civile”. În ţările ortodoxe, creştinismul este şi el componentă a identităţii naţionale (România 36%, Cipru 35%, Grecia 33%). În ce priveşte felul în care oamenii identifică apartenenţa la un anumit grup, aceasta se face în primul rând prin limba vorbită sau accent (34%), apoi prin cultură, valori, stil de viaţă (30%) şi culoarea pielii sau originea etnică (22%); acest ultim element de identificare apare mai frecvent în răspunsurile oamenilor tineri, cu nivel de educaţie înalt, din categoria managerilor şi a altor gulere albe.
Discuţia despre „noii europeni” ajunge, inevitabil, la problema identităţii europene. Există aşa ceva? Se recunosc oamenii ca fiind europeni, şi care e raportul acestei noi identităţi cu cea de, să zicem, timişoreni, olteni, români? Mai întâi, ce înţeleg oamenii prin „a fi european”? Cel mai frecvent răspuns este „moneda unică (euro)”, fiind furnizat de 36% dintre europeni. Moneda unică se află pe primul loc în definirea identităţii europene chiar în ţări care nu fac parte din zona euro (Estonia, Letonia şi România).
Acestea sunt doar câteva din concluziile studiului, relevant pentru unul dintre fenomenele definitorii ale Europei începutului mileniului III.
Mircea Kivu, sociolog
