Nick Hornby, profesor de viaţă

Nick Hornby e un scriitor englez care scrie despre oameni. Scrie des­pre fricile, neajunsurile, căutările, întrebările, instinctele oamenilor. Scrie des­pre viaţa lor. Şi o face bine, atât de bine încât au fost făcute filme după cărţile lui, ca să nu mai punem la socoteală milioa­nele de exemplare vândute şi limbile în care au fost acestea traduse. Cel mai nou proiect de-al său, „An Education”, se ba­zea­ză pe un scenariu scris de Hornby, şi a primit trei nominalizări la Oscarurile de anul acesta.

Dar să începem cu începutul. Nick Hornby s-a născut spre sfârşitul anilor ‘50 în sudul Angliei, într-un orăşel nu cu mult diferit faţă de cel din „An Education” şi, la fel ca eroina filmului, a ales să stu­dieze engleza. Înainte de asta, educaţia lui consta în fotbal (de care e foarte pasionat) şi viaţă. După ce a absolvit, a fost pe rând profesor de engleză, critic de mu­zică pentru The New Yorker şi jurnalist pentru câteva dintre cele mai importante reviste şi ziare din lume: Esquire, The Sunday Times, The Independent şi lista continuă. Am spus mai sus că e un mare pasionat de fotbal, nu? Atât de pasionat, încât locuieşte şi acum în Highbury, patria echipei Arsenal, la trei paşi de stadionul lor. Iar pentru cei care cred că astfel de pasiuni obsesive sunt dăunătoare, ei bine, Hornby a reuşit să-şi transforme pasiunea într-o carte, anume „Fever Pitch” pentru care în anul debutului, Nick a câştigat premiul „William Hill” pentru cea mai bună carte de sport a anului. „Viaţa mea e măsurată în eşecurile sau victoriile celor de la Arsenal. Prima mea adevărată dezamăgire în dra­goste? A venit imediat după ce Arsenal a egalat cu Coventry, 2-2″. Cam aşa se măsoară viaţa unui fan adevărat şi exact de aici porneşte şi cartea, care urmează această idee şi povesteşte o pasiune, la persoana întâi, direct din gura pasionatului. În 1997, cartea are parte de prima sa ecranizare, „pe stil britanic”, cu Colin Firth în rolul principal şi Nick Hornby în dublu rol, de scenarist şi actor. Actor pentru doar câteva secunde, drept fan al echipei Arsenal, dar tot e ceva. Opt ani mai târziu, „Fever Pitch” e ecranizată din nou, de data asta „în stil american”: în loc de Highbury-Arsenal, avem Boston-Boston Red Sox (care nici nu e o echipă de fotbal, ci de baseball) şi în loc de Colin Firth, fanul împătimit devine Jimmy Fallon, căruia i se alătură Drew Barrymore. Din păcate, noua ecranizare nu pierde numai decorul şi actorii, dar şi orice fel de subtilitate, rezumându-se la o acţiune extrem de simplă: doi sunt împreună, ea îl iubeşte pe el, lui îi place baseball-ul mai mult. Tipic american.

Top 5 cele mai… bune cărţi, filme, restaurante sau, în cazul lui Rob, protagonistul din „High Fidelity”, a doua carte a lui Hornby, top 5 ale celor mai bune piese de despărţire, de împăcare, de ascultat dimineaţa etc. În plus, top 5 ale celor mai dure despărţiri ale acestuia. Rob este un pasionat de muzică (din nou, la fel ca scriitorul) care nu-şi găseşte rostul în lume. E proprietarul unui magazin cu discuri în care nu se vinde nimic şi pentru că iubita sa tocmai l-a părăsit, găseşte că e momentul potrivit să-şi rememoreze trecutul şi să-şi contacteze fostele iubite. Ecranizat cu John Cusack, Tim Robbins şi o Catherine Zeta-Jones foarte tânără, filmul a reuşit să spună povestea aşa cum trebuie: amuzant şi în acelaşi timp cu îndeajunsă atenţie pentru povestea din poveste, adică adevăratul motiv pentru care Rob e în acea situaţie, adevăratul motiv pentru care cartea a fost scrisă, adevăratul motiv pentru care noi stăm şi ne uităm la film: căutarea de sine, un laitmotiv în cărţile lui Hornby.

A urmat „About a Boy”, care e, într-un fel, aceeaşi poveste din „High Fidelity”, dar inversată, cele două cărţi fiind legate între ele prin lecţia responsabili­tăţii. Will e un tip bogat care nu a muncit o zi din viaţă, nu are o iubită, doar o serie lungă de escapade amoroase, iar singurul său scop este să agaţe cât mai multe tipe şi să se uite la televizor. Dacă vă apare de­o­dată Hugh Grant în minte şi nu ştiţi de ce, ei bine, e pentru că şi această carte a fost ecranizată, cu Grant în rolul principal. Viaţa acestuia se schimbă în momentul în care îl cunoaşte pe Marcus, un băiat de 12 ani extrem de ciudat, care nu a învăţat încă ce înseamnă cuvântul „nu”. Drept urmare, vine acasă la Will în fiecare după-amiază şi stă cu el, uitându-se la televizor. Atât şi nimic mai mult, doar, că se pare, acest „atât” e îndeajuns să-l facă pe Will să simtă că poate, poate, viaţa înseamnă mai mult decât o canapea, un televizor şi sex.

Acum doi ani pe vremea asta, Hornby citea într-o revistă un mic eseu memorialistic, scris de jurnalista britani­că Lynn Barber. Fiind un scriitor, deci o persoană plină de imaginaţie, a văzut imediat cum povestea de acolo se putea transforma într-un film, şi a decis să scrie un scenariu. În eseu, Barber îşi povestea aventura din tinereţe cu un bărbat mai în vârstă (ea având 16 ani, iar el undeva pe la 30), care era cât pe ce să-i devină soţ. Hornby a luat povestea, şi schimbând numele personajelor şi un pic din acţiune, a transformat-o cu ajutorul regizoarei daneze Lone Sherfig într-un film încântător, „An Education”, despre cum e „să creşti mare”. Jenny (Carey Mulligan) este o adolescentă care creşte într-o Anglie depresivă, înainte de perioada cool. O elevă foarte bună, ea visează să ajungă la Cambridge, pentru a putea citi în voie, a vorbi franceza şi a cunoaşte alţi oameni ca ea (nu prea sunt mulţi în orăşelul în care trăieşte), dar totul se schimbă când îl întâlneşte pe David (Peter Saarsgard), un bărbat mai în vârstă, care este exact ca în visele ei: iubitor de muzică clasică, vorbitor de franceză, cu acces în toate locurile bune din Londra, manierat, inteligent, frumos şi cu bani (deşi Jenny nu e interesată de acest ultim aspect). Da, încep o relaţie, care nu se termină deloc bine, dar în ciuda aparenţelor, legătura celor doi e doar un fir narativ pe care se poate desfăşura adevărata poveste, anume trecerea lui Jenny de la o adolescentă fără responsabilităţi, la un semi-adult cu o responsabilitate foarte mare, cea pentru propria-i viaţă. Filmul a fost nominalizat la trei Oscaruri anul acesta (pentru cea mai bună actriţă, cel mai bun scenariu adaptat şi cel mai bun film), dar din păcate, nu a câştigat nimic. Oricum, nu asta contează, ci faptul că povestea, prin Hornby şi Jenny şi David şi părinţii ei şi prietenii lui, vorbeşte despre cum se construieşte o viaţă.

Poate aţi observat că nu am pomenit prea mult de Hornby însuşi, des­pre viaţa lui, dacă îi plac câinii sau pisicile (nu ştiu), dacă e căsătorit (este) sau alte detalii biografice. Aş putea spune acum că are peste 16.000 de cântece în iPod-ul său, că are un birou lângă casă, unde se duce să lucreze în fiecare di­mi­neaţă, sau că unul dintre copiii săi suferă de autism… Dar cel mai bun mod de a afla cum e Hornby este prin cărţile sale, mai multe la număr decât cele ecra­ni­zate, şi care dezvăluie tot ce trebuie să ştiţi despre el (în plus, citindu-le, s-ar putea să aflaţi şi nişte lucruri despre voi înşivă). Hornby nu e un scriitor care se mulţumeşte cu un subiect, o acţiune, câteva personaje, glume… şi atât. El mer­ge mai adânc, şi vă serveşte, atunci când vă aşteptaţi mai puţin, o lecţie de viaţă.