Scandalul iscat în jurul arestării (iar acum a eliberării) omului de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu a demonstrat o dată în plus că ziariştii trăiesc într-o lume a naibii de mică. În loc să trateze subiectul într-o manieră cât mai relevantă pentru publicul larg, cei mai mulţi dintre reprezentanţii ai acestei bresle s-au raportat la cazul Vîntu plătindu-şi unul altuia poliţe mai vechi sau mai noi.
Presa serioasă din România trece printr-o criză din care, probabil, nu va ieşi prea curând. În fiecare zi sunt tot mai puţini oameni care cumpără ziare quality în timp ce audienţele televiziunilor de ştiri se agaţă cu disperare de cele câteva sute de mii de oameni care mai rezistă încă tentaţiei de a comuta definitiv pe canalele de divertisment. Practic, în fiecare zi, publicul care mai vrea să afle şi alte lucruri despre lumea în care trăieşte, altceva decât aventurile amoroase ale fotbaliştilor sau ale nevestelor acestora, este tot mai restrâns. Acum sunt câteva sute de mii de oameni, la o ţară de peste 22 milioane de locuitori. Oricâte scuze am încerca să-i găsim acestei realităţi, adevărul este că ne apropiem de limita ridicolului.
Cum reacţionăm însă în faţa acestei situaţii?
Cu puţine excepţii, jurnaliştii cunoscuţi din România se comportă ca nişte autişti. Să revenim la cazul Vîntu: arestarea patronului de la Realitatea TV a generat sute de dezbateri, în ziare, pe internet, la televiziuni, dar foarte puţine dintre acestea au avut ca subiect dosarul propriu-zis de favorizare a infractorului, infracţiunea de care este acuzat omul de afaceri. În schimb, am aflat de la fiecare mare jurnalist sau mare analist care a trecut prin ograda lui SOV (sau ar fi dorit să treacă) ce amintiri personale are cu mogulul arestat: „M-a sunat şi pe mine o dată şi mi-a zis cutare”, „Am fost şi eu invitat acasă la acesta”, „Este un om cu certe calităţi literare…”. Acestea au fost informaţiile pe care le-au transmis cei de la care publicul ar fi aşteptat informaţii şi analize deştepte despre un caz care de altfel a marcat istoria postdecembristă a României. Şi încă un lucru repetat obsesiv zilele acestea: „Băsescu este în spatele arestării lui Vîntu”. (De cealaltă parte, apărătorii preşedintelui s-au luat la întrecere în a-l demoniza pe SOV, de parcă ar fi avut cineva impresia, în această ţară, că părintele FNI este vreun îngeraş.) Elocventă în ceea ce priveşte modul în care a fost tratat dosarul SOV este una dintre dezbaterile care au avut loc zilele trecute în studioul unei televiziuni de ştiri, dezbatere în care, alături de analiştii grei ai postului, fusese invitat şi reporterul specializat pe justiţie. Degeaba încerca reporterul să lămurească unele dintre elementele de procedură care au stat la baza reţinerii lui Vîntu, pentru că pur şi simplu era linşat în direct de şefii lui, porniţi să demoleze din faşă orice firavă argumentaţie care se baza pe un temei juridic.
Cazul Vîntu a mai punctat un lucru, remarcat, din păcate, în ultimii ani: jurnaliştii din România nu au nici o problemă în a-şi rupe beregata unul altuia. Dacă în multe ţări din această lume ziariştii duc lupte la baionetă cu politicienii influenţi sau cu grupurile economice puternice, evitând din principiu să se atace între ei, la noi războaiele cele mai grele sunt purtate între jurnalişti, uneori chiar din acelaşi trust de presă. Confruntările (înjurăturile) se dau în direct, pe televiziuni, la ore de maximă audienţă, sau în subteran, pe internet, pe bloguri sau forumurile ziarelor. Ca în luptele de gladiatori purtate pentru plăcerea demnitarilor romani, jurnaliştii noştri îşi sparg capetele pentru încântarea politicienilor români care au ajuns acum în situaţia paradoxală de a lovi în ziariştii care le sunt adversari cu mâna altor ziarişti.
În acest răstimp în care presa este ocupată cu războaiele interne sau cu dezbaterile despre nimicuri, publicul – raţiunea presei de a exista – renunţă a ne mai considera aliaţi în lupta cu problemele zilnice. În curând ne vom trezi aproape singuri. Mari războinici într-o lume mică.
