24 ianuarie 1859 si 1 decembrie 1918 raman simbolurile intregirii statului national roman modern. Notiunile de "national", "roman" si "modern" au evoluat, chiar mai spectaculos decat "statul" din spatele lor. A fi "national" azi in interiorul UE si al NATO, in plina globalizare, mai dureroasa pentru locuitorii orasului Bochum decat pentru clujeni, dar la fel de nefavorabila cand scad bursele in America, inseamna mai putin decat in 1918. Principiul nationalitatilor, aplicat la sfarsitul primului razboi mondial, la presiunile presedintelui american Wilson si in numele autodeterminarii bolsevicului Lenin, a incurajat crearea Romaniei Mari, a Poloniei regasite, a Cehoslovaciei sau a Iugoslaviei unite. Avantajul istoric al unora s-a transformat in nenorocirea altora, asa cum s-a vazut intre 1939 si 1945. Dar o unda de revizionism a modelului statului national, impus prin conditiile de pace din 1918-1920 si consolidat, chiar daca in conditii abuzive sau incomplete, la Conferinta de la Paris din 1947 sau la Conferinta de
securitate si cooperare de la Helsinki din 1975, adie acum tot mai apasat. Lumea asteapta sa vada ce se va intampla in Kosovo si la Belgrad, in situatia in care suveranitatea unui stat european va fi fracturata prin vointa majoritatii unei provincii minoritare a acestuia, dar cu concursul strivitor al marilor puteri mondiale.
La Moscova, liderul moldovean, rasfatat de Putin si decorat de Alexei al II-lea, se pregateste pentru recunoasterea unei Transnistrii autonome, in cadrul unei confederatii de alte teritorii autonome, dar in interiorul unei fictiuni statale, vestigiu congelat al razboiului rece, numit Republica Moldova.
Intr-un interviu recent publicat in acest ziar, fostul secretar de stat al SUA, legendarul Henry Kissinger, nu refuza ipoteza unei reconfigurari a statului national central-est-european, dar altfel decat a fost el creat la sfarsitul primului razboi mondial. In realitate, orice modificare a acestei harti nu va duce la mai multa omogenizare si multumire nationala, ci la extinderea frustrarilor si la cresterea potentialului conflictual.
Privind lucrurile din aceasta perspectiva, aproape orice evocare a unificarii national-statale, in aceasta parte a Europei, devine avertismentul unui viitor incert si periculos.
Observam apoi, chiar in aceasta zi de 24 ianuarie, o modificare accelerata a aliantelor de interese din sud-estul Europei, care exclud si defavorizeaza in mod spectaculos Romania. Rusia vrea sa-si aniverseze parca victoria impotriva Turciei din 1877-1878, printr-o revenire masiva in Balcani, care avantajeaza pe toata lumea, in afara Romaniei, singura tara ai carei soldati au luptat cot la cot cu rusii pentru independenta nationala. Bulgarii se transforma din punct de vedere economic, dar in plina democratie UE si NATO, in a 16-a republica sovietica socialista, la care visau Brejnev si Jivkov. Sarbii, aflati intre doua tururi de scrutin prezidential, sar si ei, cu arme si bagaje, in bratele Moscovei. Ucraina isi clarifica greu statutul, dar amanarile ei nu sunt decat in avantajul Rusiei. Ungaria, desi si-a depasit revizionismul interbelic si a devenit o tara euro-atlantica moderna, cultiva in mod egal relatiile cu Occidentul si cu Rusia, asteptand relaxata rezultatele modificarilor geopolitice din aceasta parte a lumii, care nu-i pot fi decat favorabile. Romania se afla, asadar, din nou in situatia in care n-a mai ramas decat cu un singur vecin sigur, Marea Neagra. Dar si aici asteptarile sunt mai mari decat implinirile. La Marea Neagra, Rusia, Turcia si Ucraina ignora suveran intentiile Romaniei de a deveni un varf de lance al intereselor americane la granita occidentala a Marelui Orient Mijlociu.
Statutul euro-atlantic al Romaniei este, desigur, o garantie de evolutie democratica si securitate. Cand insa state cu acelasi statut, precum Ungaria si Bulgaria, isi definesc diferit interesele, deopotriva cu concursul Moscovei si al Comisiei Europene, in avantajul net al propriilor cetateni, asa cum se intampla acum prin racordarea la gazoducte si oleoducte rusesti sau prin construirea unei centrale atomo-nucleare la Belene, cu tehnologie ruseasca si participare franceza si germana, diferentele de specie incep sa conteze mai mult decat identitatea de gen.
Dar cea mai contrastanta realitate a fragmentarii, chiar in ziua unei aniversari a Unirii, se observa in interiorul Romaniei. Constanta, Iasiul, Clujul si Timisoara, capitalele provinciilor reunite cu atata efort, sunt despartite in anul de gratie 2008 de precaritatea unei infrastructuri feroviare, rutiere si aeriene de tip african. Mental si economic, fiecare dintre provinciile romanesti istorice, la nivelul tinerelor generatii, este mai conectata la Italia sau Spania decat una cu cealalta sau decat toate la un loc cu Bucurestiul. Guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isarescu, observa recent, intr-un interviu acordat "Romaniei libere", ca trecerea Carpatilor, pe sosele, intr-un stat national-unitar a devenit o proba de rezistenta. Exista apoi fenomene de dezunire intre generatii, intre orase si sate, intre pensionari si activi, intre oameni care citesc si reflecteaza critic si majoritatea care asista pasiv la spectacolul manipulativ de televiziune. Diferentele de interese si tensiuni sunt normale doar pana la un punct. La noi, acesta a fost depasit.
Sa mai adaugam discordia politica cronica, ce separa institutiile si persoanele pe care le reprezinta, fara beneficii evidente pentru majoritatea cetatenilor? Despre asta chiar ca vorbim sau scriem in fiecare zi degeaba.
Fac parte dintr-o generatie de romani pentru care nostalgia si emotia aniversarilor zilelor Unirii, de 24 ianuarie sau 1 decembrie, tin mai mult de mitologia colectiva imprescriptibila decat de orice examen critic si autocritic. Nu ma pot insa impiedica sa remarc ca de Ziua Unirii, anul acesta, traversam o vale a plangerii mai intunecata si mai fara orizonturi decat ar fi fost cazul.
