Cabinetul lui Victor Ponta aduce a proiect pasager, încropit pe fugă. Aspectul este oarecum de înţeles, dat fiind că noul premier trebuia să ţină cont atât de variile pretenţii ale partenerilor de coaliţie, cât şi de numeroasele interese rivale din interiorul PSD. Ne-am dumirit între timp că ministrul de Finanţe Georgescu a fost luat „cu împrumut” de la BNR pentru doar şase luni. Dar, pe lângă acesta, o bună parte a miniştrilor par personaje la fel de vremelnice, numirea lor servind fie păcii din coaliţie în această perioadă electorală, fie încercării de a proiecta o imagine cât mai bună a guvernului USL în exterior.
Prin numirea unor lideri transilvăneni în cabinetul său, Victor Ponta a făcut o mişcare abilă. Revenirea lui Ioan Rus în fruntea Ministerului de Interne poate aduce pesediştilor un plus de imagine în nordul Ardealului, unde cota lor de simpatie continuă să fie scăzută. Prin nominalizarea lui Andrei Marga la Externe, Crin Antonescu va fi sperat, probabil, nu doar să-i dea şah preşedintelui ţării ca urmare a antipatiei profunde dintre cei doi, ci să mai câştige şi ceva capital electoral. Ce-i drept, fostul rector al Universităţii Babeş-Bolyai şi-a cultivat imaginea de savant, filosof şi ctitor de instituţii. Dar acordarea unui titlu de Doctor Honoris Causa cancelarului german Angela Merkel nu este suficient pentru a convinge Occidentul că diplomaţia română a încăput, de-acum, pe mâinile unui veritabil “Om al Renaşterii”. Ca atare, autoproclamatul umanist va putea impresiona cel mult în Est – mai ales dacă premierul Ponta doreşte o reorientare către spaţiul euroasiatic. De altfel, Transilvania a mai dat ţării câteva personaje politice dornice să împingă România pe orbita Moscovei – vezi Petru Groza sau, în vremuri mai recente, Cozmin Guşă.
Menţinerea lui Leonard Orban în fruntea Ministerului pentru Afaceri Europene prezintă avantaje similare. Având în vedere pleiada grupurilor de interese din USL, va fi nevoie de bani europeni gârlă pentru a-i putea mulţumi pe toţi, iar în aceste condiţii prezenţa unui tehnocrat onorabil în fruntea resortului este cât se poate de recomandabilă. Date fiind numeroasele probleme pe care partidul lui Dan Voiculescu le-a creat USL în ultimele luni, rămâne oarecum surprinzător că Ministerul Agriculturii a revenit, totuşi, PC. Nominalizarea lui Daniel Constantin nu relevă doar reorientarea intereselor nababului de la Grivco către un domeniu cu o miză uriaşă în materie de fonduri europene, ci şi faptul că întregul partid – unul căpuşă, incapabil să atingă singur pragul electoral necesar accederii în Parlament – doreşte să-şi augmenteze influenţa în baza acestora. Iar liberalul Eduard Hellvig, noul ministru al Dezvoltării, este cu siguranţă un alt devotat susţinător al lui „Felix”, din moment ce patronul Antenelor l-a lansat în politică. Prin urmare, Voiculescu va avea două vaci de muls în guvernul USL.
Formal nu există încă o decizie a UE privind menţinerea sau renunţarea la MCV în domeniul justiţiei române. Neoficial, există deja o serie de poziţii categorice, precum cea a ambasadorului german: „Cred cu tărie că mecanismul trebuie menţinut”, a declarat ambasadorul von Mettenheim zilele trecute. Depinde, probabil, şi de măsura în care Guvernul Ponta va da palpitaţii Bruxelles-ului sau nu. În mod cert însă mass-media britanice, preocupate până acum de numărul crescând de infracţiuni comise de un segment al imigranţilor români, vor lua de-acum în vizor şi marile afaceri din agricultura românească, dat fiind că Regatul Unit contribuie considerabil, ca să nu spun disproporţionat, la fondul european pentru agricultură.
În privinţa noului ministru al Justiţiei, Titus Corlăţean, destule voci susţin că ar fi doar un suplinitor pentru Dan Şova – care speră ca până la toamnă opinia publică internă şi internaţională să fi uitat de întregul scandal despre declaraţiile sale inadmisibile referitoare la Holocaustul evreilor în România. Corlăţean va fi, aşadar, cel care nominalizează succesorii lui Kövesi şi Morar. Se prea poate ca noul ministru al Justiţiei şi şeful său de guvern să aibă în vedere numirea unor personaje din vechile structuri în aceste funcţii cruciale, mizând amândoi pe diplomaţia lui Corlăţean în vederea înfruntării furtunii ce se va abate de la Bruxelles.
Florin Georgescu, noul vicepremier „împrumutat” pentru şase luni de la BNR, a mai ocupat fotoliul Finanţelor în perioada 1992-1996. Atunci, numele său era sinonim cu inflaţia. Iar faptul că în 1995 a rupt acordul cu FMI nu va ajuta, în prezent, câtuşi de puţin la restabilirea încrederii pieţelor internaţionale de capital în România.
Comparând numirile celor două partide, se poate spune că PSD a mizat în ceva mai mare măsură pe persoane cu o oarecare reputaţie decât PNL. Liderul liberal a preferat nominalizarea unor non-valori mai vechi sau mai noi în detrimentul unor policieni marcanţi precum Popescu-Tăriceanu – vehiculat iniţial pentru Ministerul Afacerilor Externe. Cât priveşte propria persoană, Antonescu a ales să stea departe de Palatul Victoria, deşi se aşteaptă, fireşte, să fie consultat în privinţa guvernării – reţetă sigură pentru discordie în sânul USL.
Uşurinţa cu care aruncă însă cartea naţionalistă în jocul electoral este, din păcate, comună tuturor partidelor ce compun actuala coaliţie. Obstinaţia UDMR în privinţa înfiinţării unei facultăţi cu predare în limba maghiară la UMF Târgu Mureş într-o perioadă politică total inoportună rămâne unul dintre factorii decisivi care au condus la căderea Guvernului Ungureanu. Chinuit de interminabilele solicitări ale partenerilor de coaliţie şi propriilor baroni, Victor Ponta va visa, probabil, relativ curând la un partener de guvernare de talia UDMR, care din 1996 până în 2012 s-a demonstrat, totuşi, un coechipier serios şi de regulă culant.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
