Laura Badea, vedeta scrimei mondiale a anilor ’90, a renunţat la performanţă în urmă cu şase ani, după 23 de ani de carieră sportivă, un pic în pripă, dar s-a integrat imediat în viaţa omului obişnuit. A obţinut 22 de trofee în competiţii de anvergură, dintre care cele mai valoroase au fost medaliile cucerite în 1996, la Jocurile Olimpice de la Atena, una de aur, la floretă individual, şi una de argint cu echipa, însă consideră că cel mai important dar care i-a fost dat în viaţă este fiica sa, Maria, căreia îi dedică aproape tot timpul liber. Absolventă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, doctor în sport după ce a primit calificativul FB pentru teza de doctorat „Contribuţii la clarificarea raportului dintre inteligenţa motrică şi capacitatea de efort în scrima de performanţă”, Laura Badea este în prezent director al Departamentului educaţie olimpică pentru sportul şcolar şi universitar. Deocamdată este mulţumită cu ceea ce face.
Cum a fost despărţirea de performanţă? Te-ai acomodat greu cu statutul de om al muncii?
N-am avut timp să-mi dau seama că nu mai fac sport de performanţă pentru că m-am angajat aproape imediat. După Jocurile Olimpice de la Atena (n.r. – în 2004, unde a pierdut în sferturile de finală în faţa polonezei Sylwia Grunchala, insucces care a avut o contribuţie majoră în decizia sa de a se retrage), am mai stat vreo două luni, cred, după care am început munca la COSR. A fost un fel de concediu prelungit, urmat de o nouă muncă. Nu pot să spun că mi-a fost extrem de uşor să mă acomodez cu munca de birou, dar în nici un caz nu mi-a lipsit programul de antrenamente, cu cantonamente nesfârşite departe de casă şi familie.
Îţi place mai mult viaţa de acum decât cea de sportivă?
E cu totul altceva. Nu pot să spun că nu-mi place ceea ce fac acum, dar mi-ar plăcea ceva care să mi se potrivească mai bine. Aş vrea să fiu mai aproape şi mai implicată în sportul de mare performanţă, să fiu mai aproape de atmosfera în care am trăit, dar deocamdată e frumos şi ceea ce fac acum. Copii în special sunt extraordinari şi de fiecare dată mă impresionează cu privirile lor pline de admiraţie şi un pic timide la început. Îmi place de asemenea să-i văd cum, la câteva minute după ce începem să stăm de vorbă, se dezinhibă şi devin extrem de curioşi şi comunicativi.
Te-ai gândit să devii antrenoare?
Am fost antrenoare în 2001, când am înterupt activitatea sportivă pentru că am fost însărcinată. Şase luni, de fapt până în luna a opta, am stat de cealaltă parte a baricadei.
Atunci ai renunţat la antrenorat pentru a reveni în echipa olimpică de floretă a României. Ce te-a împiedicat să-ţi reiei activitatea de antrenor după ce te-ai retras din competiţii?
Am trăit experienţa de a fi antrenor şi pot spune că nu se deosebeşte prea mult de cea a sportivului. Din punctul meu de vedere, trebuie să faci cam aceleaşi lucruri. La fel transpiri, la fel te consumi în timpul pregătirii, la fel de mult stai departe de casă. Or, eu îmi doresc ca cel puţin momentan să stau cât mai mult lângă fetiţa mea şi familie. Am fost prea mult plecată şi n-aş vrea să-mi frustrez copilul prin absenţe îndelungate de acasă.
Se poate spune că te-ai dedicat creşterii fetiţei?
Cred că da. Încerc să stau cât mai mult cu familia. Nu mai merg la reuniuni mondene decât dacă este imperios necesar. Între a sta cu fetiţa mea şi a participa la astfel de evenimente aleg prima variantă.
O să-ţi încurajezi copilul să-ţi calce pe urme în scrimă?
În nici un caz. Sunt convinsă că toată lumea ar compara-o cu mine, ceea ce nu cred că ar fi sănătos. Maria are deja o personalitate foarte puternică, dar nu cred că ar fi în avantajul ei să facă scrimă, la fel ca şi mine. Extrem de rar se întâmplă ca fiii sau fiicele marilor campioni să egaleze peformanţele părinţilor, mai ales în sporturile individuale. De pildă, Cristina, fiica fostei campioane mondiale Ecaterina Stahl, n-a reuşit să se ridice la nivelul mamei sale, deşi a fost o sportivă extrem de talentată şi carismatică, după părerea mea. Deşi niciodată nu s-a plâns, sunt convinsă că pe undeva a fost apăsată de gloria mamei sale.
Care ar fi sportul spre care ai îndruma-o pe Maria?
Mie mi-a plăcut întotdeauna voleiul şi cu siguranţă peste câţiva ani îi voi îndrepta paşii spre acest sport. Deocamdată, are numai opt ani şi a cochetat cu tenisul de masă şi de câmp, dansul sportiv sau atletismul. De asemenea, face înot la Dinamo cu Carmen Bunaciu şi îi place enorm. Poate şi graţie lui Carmen, care ştie atât de bine să fie în egală măsură foarte blândă şi exigentă. Eu bineînţeles că mi-aş dori să facă sport de performanţă, dar până la urmă alegerea îi va aparţine. Până acum a demonstrat înclinaţii spre partea artistică şi limbile străine. Îi plac mult engleza şi lecţiile de dicţie şi de mişcare scenică.
Te-ai gândit să te implici mai mult în conducerea federaţiei de scrimă, poate chiar ca preşedinte?
În primul rând consider că actualul preşedinte al forului nostru de scrimă, doamna Ana Pascu, este omul cel mai potrivit pentru a ocupa acest post cel puţin până în anul 2020. Apoi, chiar dacă nu lucrez în cadrul federaţiei, în calitatea mea de vicepreşedinte am rămas aproape de acest sport şi ajut şi acum de câte ori am ocazia.
Tot mai puţini copii şi tineri se îndreaptă spre sportul de performanţă, în general. Care crezi că ar fi motivele?
Nu ştiu ce să zic. Din păcate, nu mai este atmosfera din vremea când făceam eu sport de performanţă, ceea ce mă întristează foarte tare. Poate a fost şi vina mass-media din România, care în urmă cu câţiva ani aproape că au declanşat o campanie în care s-a tot vorbit de efectele nocive ale sportului de performanţă. S-a început cu gimnastica, iar apoi polemica s-a extins şi fiecare a înţeles ce a vrut. Mulţi părinţi s-au speriat şi nu şi-au mai trimis copiii la sport. O mare greşeală. Personal îmi amintesc cu mare plăcere vremea când eram junioară, n-aveam echipament şi aşteptam să se plictiseasca fetele mai mari de diverse piese de echipament, să le preluăm noi. Tot ce aruncau, vorba vine, pentru că aveau doar mici uzuri, Reka Szabo, Elisabeta Tufan sau Roxana Dumitrescu sau alte colege de-ale lor de generaţie luam noi, cele care veneam din urmă. Chiar şi teneşi chinezeşti am purtat de la ele, la fel ca într-o familie cu mulţi copii când lucrurile pe care nu le mai poartă fraţii mai mari le preiau pe rând fraţii mai mici.
Atunci erau alte condiţii…
Da, şi abia aşteptam deplasările pe care le făceam cu trenul sau autocarul. Era foarte obositor, dar foarte frumos şi palpitant. Priveam totul ca pe o aventură. Îmi amintesc că odată am fost până în Sicilia, mai bine de două zile cu autocarul. Altă dată, la o etapă de Cupa Mondială din Grecia, am călătorit cu un microbuz şi am ajuns cu trei ore înainte de începerea concursului pentru că am stat exagerat de mult în vamă. Să nu mai vorbesc că am văzut o sumedenie de ţări şi locuri incredibile unde cu siguranţă că n-aş fi ajuns dacă n-aş fi făcut sport de performanţă.
7 intrebari rapide:
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când am cucerit medalia de bronz cu echipa la Jocurile Olimpice de la Barcelona 1992. Era prima participare a mea la o ediţie a Jocurilor Olimpice.
Care este cel mai mare regret?
Că m-am lăsat poate prea devreme de performanţă. Aveam 34 de ani şi cred că mai puteam continua câţiva ani.
O dorinţă încă nerealizată?
Să văd Egiptul. De două ori am fost pe punctul să plec acolo şi tot de atâtea ori am fost obligată să contramandez.
Trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie?
O carte, un pix şi câteva fotografii cu mine şi familia mea.
De ce te temi cel mai mult în viaţă?
Nu cred că mă tem de ceva. Poate doar de Dumnezeu. Cred în Dumnezeu şi nu vreau să-L supăr.
Care este ultima carte pe care ai citit-o?
„Cişmigiu&Comp.” de Grigore Bejenaru.
Cine a fost modelul tău în carieră?
Maria Vicol şi Rodica Popescu, primele mele antrenoare. Ca sportivă am admirat-o foarte mult de Reka Szabo.
