Spre surpriza generală, un candidat al extremei stânga a laburiştilor, veteran al luptei sindicale, ar urma să fie desemnat pe 12 septembrie în fruntea Partidului Laburist.
Jeremy Corbyn busculează Partidul Laburist. Nimeni nu dădea un penny pe el când s-au deschis, la jumătatea lunii iunie, primarele Partidului Laburist care trebuie să-l desemneze pe succesorul lui Ed Miliband, care a demisionat după eşecul său la legislativele din 7 mai. Aproape două luni mai târziu, când votul s-a deschis vineri, 14 august, şi va fi încheiat la 10 septembrie, Corbyn, 66 ani, deputat în Camera Comunelor ca deputat al cartierului londonez Islington de peste trei decenii, considerat un dinozaur al stângii în establishmentul laburist, se plasase deja în fruntea cursei. Şi după toate sondajele, Corbyn va fi, probabil, viitorul nou şef al opoziţiei laburiste britanice.
În competiţie se află, în afara lui Corbyn, Andy Burnham, purtător de cuvânt al partidului pe probleme de sănătate, Yvette Cooper, deţinător al Internelor în „guvernul din umbră“ al laburiştilor, şi Liz Kendall, considerat un blair-ist.
În urmă cu câteva săptămâni, ipoteza ar fi iscat zâmbete. Într-un partid foarte marcat de New Labour al lui Tony Blair, candidatura lui Jeremy Corbyn, foarte la stânga, părea în primele săptămâni de campanie să ţină de improbabil. Spre surpriza generală, sondajele l-au dat rapid drept câştigător. Fostul premier laburist Tony Blair a semnat un articol în Guardian în care cerea militanţilor să nu „arunce Labour de la înălţimea falezei“. În opinia sa, alegerea lui Corbyn ar descalifica stânga în faţa conservatorilor. Acum, ajuns ultrafavorit în sondaje şi al bookmakers din Londra, Jeremy Corbyn urmează, fără surpriză, să fie învestit de votul simpatizanţilor, la 12 septembrie.
„Calamity Corbyn“
Ascensiunea sa anunţă moartea – provizorie – a New Labour, această formulare social-liberală inventată în anii 1990 de un grup ambiţios de cadre care a permis şefului lor de atunci, Tony Blair, să scoată partidul său din 20 de ani de opoziţie şi să obţină trei victorii electorale consecutive. Pentru creatorii săi, este vorba de preluarea temelor tradiţionale ale adversarului – lupta contra criminalităţii, disciplina bugetară, susţinerea libertăţii antreprenoriale, corecţia efectelor perverse ale statului-providenţă. O metamorfoză necesară pentru o re-legare cu clasa medie britanică ce a fost convertită de revoluţia liberală a Margaretei Thatcher la valorile ordinii, emanciparea individului, înființarea de întreprinderi. „De acum, suntem cu toţii thatcherieni“, declara în 1982 Peter Mandelson, intelectual al New Labour.
Din acest punct de vedere, Corbyn se poziţionează exact contrar. Acest bărbos cu voce calmă, activist sindical înainte de a intra în Parlament, promite ştergerea „parantezei thatcheriene“, să pună capăt „politicilor de austeritate“, să constrângă Banca Angliei să finanţeze construcţii sociale, să crească salariile, să crească impozitele pentru cei cu venituri mari. Fiu de militanţi pacifişti, acest vegetarian este partizanul dezarmării nucleare şi al ieşirii din NATO. Republican convins, el consimte ca regina Elisabeth a II-a să fie lăsată pe tron, dar într-o zi sugera mutarea de la Palatul Buckingham într-o reşedinţă mai modestă. Ca atare, nu este de mirare că blair-iştii
s-au pronunţat cu toţii împotriva candidaturii sale.
Fractura aripilor laburiste
Între cele două „stângi“ laburiste, punţile sunt rupte. „Ar trebui implantaţi neuroni celor care vor vota pentru Corbyn“, declara Tony Blair, înainte de a adresa un avertisment în Guardian. „Partidul Laburist se confruntă cu un pericol mortal mai mult ca niciodată în cei peste 100 de ani de când există“, arăta fostul şef de guvern, precizând că „Jeremy Corbyn nu aduce nimic nou (…) sunt politici din trecut care au fost respinse nu pentru că lipseau principiile, ci pentru că majoritatea alegătorilor au considerat că nu funcţionau“.
Blair cunoaşte foarte bine persoana. În epoca guvernelor Blair şi Brown, „Corbyn Frondeur“ (opozantul) nu înceta să sfideze autoritatea whip, şeful grupului, în cadrul voturilor în Camera Comunelor. După 11 septembrie 2001, el a condus principala mişcare ostilă intervenţiei în Afganistan. În 2003, a defilat împotriva războiului din Irak, în care guvernul a angajat forţe britanice alături de America lui George W. Bush.
Analiştii consideră că structura partidului s-a schimbat, atrage alegători tineri, dornici de „autenticitatea“, inclusiv de farmecul retro ale acestui veteran agăţat de vechile sale vise. Membrii cei mai de stânga, care s-au rupt de New Labour, au revenit şi ei. Ca vechi militant anti-capitalist şi care nu îşi ascunde scepticismul faţă de Bruxelles, Corbyn recuperează o parte a curentului populist, anti-establishment şi anti-Europa, alegători atraşi, la ultimele scrutine, de sloganurile simpliste ale mişcării eurofobe Ukip.
Aceşti alegători obişnuiţi să voteze cu Partidul Laburist nu se mai recunosc în liderii laburişti, trecuţi prin şcoli private şi Oxford şi resimt o undă de simpatie pentru Corbyn, unul din parlamentarii cei mai frugali în notele de cheltuieli la Westminster, un militant şi un personaj cu reacţii pline de culoare. O victorie a lui Corbyn la 12 septembrie ar suna ca un avertisment pentru clasa politică britanică. În mai 2014, înfrângerea laburiştilor a fost imputată unui discurs prea la stânga al lui Ed Milliband. Mâine, partidul ar putea scăpa de sciziuni în urma unui nou viraj mult mai radical? După penetrarea în Grecia şi Spania a mişcărilor de extremă stânga Syriza şi Podemos, emergenţa în fruntea unui partid de guvernare în nordul Europei a unui lider atât de atipic este un test pentru lumea politică europeană.
Miza alegerii liderului laburiştilor este importantă pentru că învingătorul va fi şi candidatul Partidului Laburist la funcţia de premier la alegerile din 2020.
