Odatǎ cu “Bişniţari, descur-cǎreţi, supravieţuitori” (Editura Curtea Veche, 2013), sociologul Zoltan Rostás a ajuns, pe nesimţite, la al zecelea volum de istorie oralǎ realizat împreunǎ cu mai tinerii sǎi colaboratori, studenţi şi cadre didactice de la Facultatea de Jurnalism. Interviuri extinse cu sute de oameni obişnuiţi, care-şi povestesc viaţa lor obişnuitǎ din ultimii cincizeci de ani. De ce ar fi importante aceste istorisiri, programatic banale? Ce au fǎcut oamenii respectivi pentru a merita imortalizarea între coperţile unor cǎrţi? Nimic deosebit, şi tocmai aici stǎ valoarea demersului.
Ei bine, o epocǎ nu poate fi înţeleasǎ exclusiv prin raportare la evenimentele sale, cele consemnate în istoria factualǎ. Regimul comunist, despre care cei din generaţia mea s-au temut multǎ vreme cǎ e veşnic, e pe cale sǎ devinǎ istorie. Generaţia care conteazǎ tinde sǎ fie alcǎtuitǎ, tot mai mult, din oameni care n-au avut deloc de-a face cu “binefacerile Epocii de Aur”. Ei se raporteazǎ la acei ani ca la orice epocǎ istoricǎ, cunoscutǎ din manuale schematice şi din clişeele transmise din generaţie în generaţie. Rostul demersului de istorie oralǎ întreprins cu obstinaţie de echipa lui Rostás este de a produce conserve de viaţǎ cotidianǎ, partea istoriei aparent cea mai uşor de cunoscut şi simultan anevoios de reconstituit. În absenţa materialelor care sǎ permitǎ reconstituirea, percepţia asupra comunismului nu poate fi decât excesiv de schematicǎ, propice raportǎrilor nostalgice de tot felul.
Ar fi o greşealǎ sǎ luǎm tale e quale istorisirile din acest volum. Realitatea, înainte de a ajunge transcrisǎ în paginile cǎrţii, este trecutǎ prin multiple şi subiective filtre. Mai întâi, avem de-a face cu un student-intervievator nǎscut puţin înainte de 1990, deţinǎtor al unei imagini despre epoca respectivǎ construite din aglutinǎri de clişee. El întreabǎ candid cum de mergeau oamenii la bisericǎ, acest lucru fiind cu desǎvârşire interzis, sau ce se întâmpla dacǎ se afla cǎ deţii un video – îţi era doar confiscat, sau erai şi arestat?
De cealaltǎ parte, relatǎrile intervievatului sunt mai întâi supuse selecţiei deformatoare a propriei memorii (uneori, sunt povestite întâmplǎri vechi de jumǎtate de secol). Apoi, naratorul se dedǎ unei inevitabile doze de narcisism: el va folosi mai mult sau mai puţin conştient luminile şi umbrele ca sǎ se justifice, sǎ accentueze (sau sǎ inventeze) o laturǎ altruistǎ a propriilor acţiuni, sǎ le prezinte drept o frondǎ (ei da, rezistenţa prin bişniţǎ). Textul pe care-l avem în faţǎ este rezultatul interacţiunii dintre cel puţni douǎ seturi de filtre (al intervievatului şi al intervievatorului), de aceea istoricul de mâine va trebui sǎ-l decripteze cu mijloace specifice.
Cel mai recent volum, coordonat împreunǎ cu Antonio Momoc, are drept subiect lumea bişniţarilor şi a celor din preajma lor – “descurcǎreţii”, cei care furnizau de fapt materia primǎ pentru bişniţǎ, şi “supravieţuitorii, cei care, de voie, de nevoie, apelau la mecanismele economiei subterane. S-a remarcat deja (Moise Guran) cǎ bişniţarii sunt “proto-burghezii sistemului de azi”. E drept, dar partea ciudatǎ e cǎ cei mai mulţi dintre ei sunt azi mai degrabǎ în afara sistemului.
Aprofundarea realitǎţii descrise în volum ne-ar putea ajuta sǎ înţelegem pseudo-capitalismul zilelor noastre, felul în care este viciatǎ relaţia dintre cerere şi ofertǎ în economia de penurie. Bişniţa n-ar fi fost posibilǎ fǎrǎ penuria bunurilor de primǎ necesitate, dar nici fǎrǎ “descurcǎreţi” – şefii de magazine şi de depozite, miliţienii corupţi – care accentuau starea de penurie prin distribuirea preferenţialǎ a resurselor. Doar cǎ economia de penurie funcţiona mai degrabǎ ca un cancer: celulele sale active, în loc sǎ acţioneze întru reglarea sistemului, îi accentuau disfuncţiile, cǎci penuria se extindea fǎrǎ limite. La urma urmelor, cam asta face statul de azi.
