Părintele UNITER a povestit într-un interviu pentru România liberă, prilejuit de cea de-a 20-a Gală UNITER ce are loc luni seară la Teatrul Odeon, despre începututurile Galei, primii ei paşi în lume şi despre cele mai emoţionante momente ce au marcat acest eveniment de-a lungul timpului.
-Anul acesta se împlinesc 20 de ani de Gală a Premiilor UNITER. De ce aţi simţit nevoia la începutul anilor ‘90 să puneţi bazele acestei sărbători anuale a teatrului românesc?
Tot ce s-a întâmplat în aceşti 20 de ani cu UNITERUL din februarie 1990, de la înfiinţare, şi până acum a stat sub imperiul şi incidenţa nevoii de a scoate în evidenţă faptul că teatrul e o componentă organică a vieţii noastre, luând în calcul faptul că în timpul comunismului teatrul era un spaţiu privilegiat, poate singurul loc unde oamenii puteau veni să asiste la o demonstraţie de libertate a spiritului şi de încercare de modelare a unui personaj liber de constrângeri. Câtă vreme Hamlet e un tânăr şcolit, un intelectual trezit la realitatea criminală a unui stat poliţienesc şi silit de împrejurări să lupte împotriva nedreptăţii şi a terorii bunului plac, toate aceste elemente aveau ecou în societatea românească de atunci. Oamenii veneau să vadă acest spectacol şi altele animaţi de speranţa că lupta de pe scenă se va muta în stradă.
-Sala de spectacol era un spaţiu al libertăţii, un soi de zonă liberă de comunism?
Teatrul era chiar mai mult decât o insulă a libertăţii, devenise chiar un spaţiu sacru, un loc unde oamenii nu se închinau dar aveau revelaţii, revelaţia adevărului, a speranţei, a permanenţei valorii umane. Toate acestea oamenii le găseau în teatru cu mult mai mult decât în film, unde cenzura lucra cu foarfeca. La noi cenzorii au avut şi scăpări. Ce s-a întâmplat imediat după revoluţie, bombardamentul de informaţii televizate, Parlamentul provizoriu, noile figuri ale revoluţiei, demonstraţiile de stradă, toate au bătut teatrul. Viaţa a bătut teatrul. Strada devenise mult mai interesantă. Iată de ce se simţea nevoia unui reviriment. Cum eram într-o postură care îmi permitea să ajut viaţa culturală, i-am invitat să revină pe scena românească pe Andrei Şerban, pe Liviu Ciulei, pe David Esrig, pe Radu Penciulescu, pe Lucian Pintilie. I-am rechemat şi pe Sergiu Celibidache, care a venit la un moment dat, şi pe Eugene Ionescu şi pe Emil Cioran, care, după nefericita chemare a minerilor din iunie 1990 au refuzat să mai vină în România. Revirimentul teatrului a început cu revenirea lui Andrei Şerban la Naţional şi cu montarea lui, „O trilogie antică”, spectacol care a readus publicul la teatru. Şi de acolo lucrurile au început să se înlănţuie. Dar înainte de asta, sălile erau goale, interesul publicului, fascinat de spectacolul politic şi mediatic, pentru teatru scăzuse dramatic. Artiştii parcă erau uitaţi. Şi atunci apariţia Galei UNITER a devenit o nevoie organică. Trebuia făcut un eveniment care să păstreze vie imaginea artistului creator în inima publicului.
-Vă felicitaţi azi pentru această idee?
Avem satisfacţia ca în aceşti 20 de ani să îi fi premiat pe aproape toţi marii noştri artişti. De la tribuna Galei artiştii au început să se mărturisească. De multe ori am fost criticaţi pentru lungimea galelor noastre, dar faptul că am avut ore în şir de transmisie TV şi le-am dat timp premianţilor să facă măturisiri astăzi se dovedeşte a fi nepreţuit. Arhiva galelor UNITER este azi un fond documentar şi emoţional extraordinar. Mărturisirea lui Liviu Ciulei, a lui Ion Lucian, a lui Petrică Gheorghiu, a lui Radu Beligan şi multe altele rămân pentru posteritate. Interesul publicului pentru gală a fost imens. Ea se transmite de 20 de ani în direct. În primii ani se bloca circulaţia de maşini conduse de români grăbiţi să ajungă acasă să prindă Gala la TV. Ultimii ani, care au coincis cu criza asta nenorocită, au făcut ca resursele financiare ale galei să scadă, mulţi sponsori s-au îndepărtat de noi pentru că au fost nevoiţi să facă şi ei faţă crizei, aşa că a trebuit ca ultimele două gale să le ţinem în studiourile TVR, unde aveam toată aparatura necesară la dispoziţie. Poate şi anul acesta ar fi trebuit să o facem tot acolo, dar ne-am luat inima în dinţi şi ne întoarcem pentru a 20-a ediţie în locul unde au debutat Premiile UNITER în 1993, la Teatrul Odeon.
-Au fost întâmplări istorice. Când Regele Mihai era dat afară din ţară, singurul eveniment la care erau invitaţi membri ai familiei regale era Gala UNITER.
– Da. Şi dacă vă amintiţi, chiar sala era scindată. La premiul pentru cea mai bună piesă a anului acordat de Principesa Margareta, unii aplaudau în picioare, iar alţii nu aplaudau deloc. Unii erau încântaţi, alţii indignaţi. Iată că acum am ajuns la situaţia paradoxală şi tristă ca societatea românească de azi să recunoască cât de bine ar fi fost dacă s-ar fi reinstaurat monarhia în ţara noastră. Astăzi regele are o cotă uriaşă de încredere în sondaje. S-a spus atunci că este prea bătrân să conducă ţara, el având atunci 70 de ani, adică oarecum vârsta mea de acum. Era un om în putere, iar ţara ar fi arătat azi cu totul altfel. Consecvenţa mea şi a UNITER-ului de a nu ceda la presiuni politice a dat roade şi a creat o tradiţie. Şi iată că de 20 de ani se face acest concurs de piese româneşti care unora li se pare inutil Dar este poate cel mai important lucru pe care îl face UNITER-ul pentru că un teatru important presupune şi o dramaturgie importantă. Că până acum nu am descoperit marea capodoperă, asta nu înseamnă că nu trebuie pietruit drumul către ea. Mi-am luat obligaţia să punem în scenă la Naţional piesele câştigătoare. Spun asta pentru moralul dramaturgilor.
-Nu a curs numai lapte şi miere, ci şi râuri de cerneală legate de Galele UNITER. Contestaţii, scandaluri, agitaţie…
Sigur că de-a lungul timpului au fost şi momente să le zicem, cu ghilimelele de rigoare, dramatice. Au fost frustrări ale unor colegi care nu au luat premiu sau că nu au fost nominalizaţi şi toate astea s-au spart în capul meu. Dar eu o spun foarte apăsat: nu am nici în clin, nici în mânecă cu activitatea juriilor. Sigur că am şi eu părerea mea, dar nu mi-o exprim. Primul juriu e format doar din critici, iar cel de-al doilea e format din doi critici şi din membri ai breslelor din teatru. Un director al unui teatru care a luat de-a lungul timpului nenumărate premii şi el însuşi a primit un premiu de excelenţă s-a supărat într-un an în care nu a luat nimic pentru că activitatea din acea stagiune nu se ridica la nivelul altora. A început să critice UNITER-ul şi pe mine, în mod special. Într-un alt an, un alt director s-a supărat că nu a fost nominalizat, dar după ce peste un an-doi a luat premiu, conflictul s-a stins de la sine. Au fost şi cazuri în care s-au supărat chiar premianţii. Dar toate astea fac parte din regula jocului.
– Ziceaţi ceva de presiunile politice. Le-aţi simţit din greu apăsarea?
Mai ales la începuturi, când PSD-ul sau cum se mai numea pe atunci era foate violent şi prezenţa Casei Regale era indigestă s-au făcut tot soiul de presiuni. Cu largul concurs al partidului mai sus menţionat s-a încercat chiar constituirea unui alt UNITER. S-au făcut înscrieri, s-au ales preşedinţi, dar totul a murit în faşă. Apoi au fost atacuri de tot felul în presa ostilă. Dar vreau să vă anunţ că am pielea suficient de tăbăcită cât să fac faţă oricărui atac. Ştiu că orice lucru bun adună în jurul lui nenumăraţi duşmani. Slavă Cerului că am şi eu duşmanii mei de care nu mă dezic.
-Aţi reuşit să aduceţi la Gală în toţi aceşti ani şi pe unii dintre artiştii plecaţi de multă vreme din ţară.
Da. Cred că i-am adus pe toţi cei plecaţi, de la cei din Israel, la cei din Canada, Statele Unite sau Germania. Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Ovidiu Schumacher, Septimiu Sever. Mulţi.
– Care dintre mărturisirile de care vorbeaţi au fost cele mai emoţionante?
Pe mine cel mai mult m-a impresionat cuvântul lui Liviu Ciulei, de care eram puternic legat, cel al lui Petrică Gheorghiu, al Ginei Patrichi, al lui Ion Lucian. Vom face probabil apel la memoria peliculei pentru a prezenta la gală mărturisirea maestrului Ion Lucian. E important, mai ales acum că s-a dus. Mărturisirea Ginei Patrichi a fost extraordinară. Ei am putut să-i fac chiar şi o surpriză şi să-l aduc să-i înmâneze premiul pe marele rgeizor englez Richard Eyre de care ea era îndrăgostită profesional. El ar fi trebuit să pună în 1984 „Hamlet” cu mine în rolul principal şi cu Gina Patrichi în rolul reginei. El nu a mai putut veni şi proiectul a fost reluat de Alexandru Tocilescu. Ea rămăsese de atunci cu o mare admiraţie pentru Richard Eyre, îi văzuse şi spectacolele de la Londra… Şi cum ea urma să primească în 1994 premiul de excelenţă eu am întrebat-o dacă ar vrea ca cineva anume să-i înmâneze premiul. „Ei, aşa vrea eu, dar nu se poate”, a spus ea. „Pe cine?” „Pe Richard Eyre.” Am vorbit cu el la telefon şi a venit fără ca ea să ştie. Surpriza a fost pe scenă. Iar cuvântul lui Richard Eyre despre ea a fost fabulos.
– Gina Patrichi ştia la ora aceea că e bolnavă? Ea s-a prăpădit la scurt timp după aceea.
Sigur că ştia că e bolnavă, dar, ca tot omul, nu ştia că va muri atât de repede. Putem face orice cât sunt în viaţă pentru colegii noştri, dar în faţa morţii suntem toţi neputincioşi.
– Aţi simţit nevoia să îi acordaţi post mortem un premiu lui Alexandru Tocilescu.
Da. Am mai făcut-o o dată cu Ştefan Iordache. Tocilescu era unul dintre cei mai valoroşi regizori ai timpurilor noastre. Ar fi trebuit să deschidă la Naţional anul Caragiale cu „D’ale carnavalului”, spectacol de care se legase foarte tare. Propunerea lui era una fascinantă. Eram gata cu schiţele de decor şi costume, în mare parte cu distribuţia şi urma să începem repetiţiile. Ar fi trebuit ca anul acesta în februarie să avem premiera. Cum bine ştiţi acest lucru nu s-a mai putut întâmpla, din nefericire, dar am luat hotărârea să facem totuşi la Naţional un remember cu acest spectacol, să punem cap la cap toate amănuntele şi să scoatem o reprezentaţie cu această montare pe care el nu a mai apucat să o pună în scenă. Nu vrem să ieşim din anul Caragiale fără „D’ale carnavalului” aşa cum l-a gândit Tocilescu. Trebuie însă spus totuşi că în cazul lui Toca s-a întâmplat o anomalie. El ar fi meritat şi de altfel şi-a şi dorit să primească în timpul vieţii sale un premiu de regie. Alexandru Tocilescu nu a luat acest premiu la UNTER, a luat de mai multe ori premiul pentru cel mai bun spectacol. Este o ciudăţenie care se repetă şi la nominalizările de anul acesta, ba încă acum mai dihai ca în alţi ani, montările nominalizate la cel mai bun spectacol nu se regăsesc nominalizate şi la regie. Sigur că juriile îşi fac strategiile lor şi sunt autonome. Nu pot ataca asta. S-a mai întâmplat şi la case mai mari, la Oscar, la Premiile Moliere. Revenind la Tocilescu, acest premiu post mortem nu echivalează premiul de regie pe care ar fi trebuit să-l ia în timpul vieţii, dar este o recunoaştere a breslei noastre pentru excelenţa lui. S-a votat în unanimitate în Senatul UNITER.
– Aţi lucrat împreună „Hamlet”, rolul dvs. cel mai important.
Sigur. Şi nu numai. Am făcut împreună „Antigona”, „Eduard al III-lea” şi acum ar fi trebuit să joc şi în „D’ale carnavalului.”
– Ce trebuia să jucaţi?
Ce credeţi? Frizerul şef.
– Ultimele luni au fost teribile. S-au prăpădit foarte mulţi mari artişti.
Comunitatea noastră este mică. Dacă stăm să numărăm toti artiştii nu am depăşi cifra de 2.000-2.500 de oameni. Pierdearea unui om e în general foarte gravă, dar ce s-a întâmplat în breasla noastră din noiembrie încoace este catastrofal: de la Liviu Ciulei, la Tocilescu, Emil Hossu, Ştefan Radoff, maestrul Ion Lucian, ce pierderi cumplite într-un timp atât de scurt! Ne disperă acest lucru. Noi totuşi încercăm ca artiştilor pensionari să le mai îndulcim sărăcia şi amarul, avem campanii pentru ei. Le dăm donaţii în bani, avem voluntari care le duc o masă caldă, sunt o serie de medici de elită care le-au făcut gratis operaţii grele şi costisitoare. Toţi aceşti doctori minunaţi a vrut să rămână anonimi.
– Şi dvs. şi gala UNITER aţi mai pierdut un prieten: pe Johnny Răducanu.
De asta ce să mai spun? Îl cunosc pe Johnny din copilărie, l-am admirat mereu. Ne-am propriat în anii ‘70 când am făcut un spectacol la Bulandra. Iar din 2005 încoace am tot apărut împreună în „Dialog şi fantezii în jazz”, un spectacol care s-a jucat şi în ţară şi în străinătate cu mare succes. El m-a învăţat să cânt, am compus împreună muzică pe texte de Nichita Stănescu, am fost alături de el, m-am bucurat de prietenia lui, dar iar spun, în faţa morţii suntem neputincioşi.
– Avea un proiect cu Gigi Căciuleanu pentru Naţional?
Da. S-au regăsit după mulţi ani de când nu se mai văzuseră la mine în birou şi au pus la cale un proiect care nu a mai văzut lumina rampei. Sunt însă foarte bucuros că Gigi Căciuleanu are o idee minunată pentru un spectacol Caragiale. Va începe lucrul în mai şi în iunie va fi premiera. După „Două loturi” pus în scenă de Dabija, va fi spectacolul lui Căciuleanu. Va urma apoi „O scrisoare pierdută” a lui Horaţiu Mălăele, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” al lui Purcărete şi „Năpasta” lui Radu Afrim.
– Pe lângă marii artişti români aţi adus la gală şi ceva din glamour-ul hollywoodian. Aţi avut invitaţi grei de tot.
Da, Vanessa Redgrave, Gerard Depardieu, Fanny Ardant. Acum vreo trei ani puţin a lipsit să-l avem pe Jeremy Irons cu care eu sunt amic şi cu care am făcut trei filme. L-am chemat şi anul ăsta, dar primăvara e perioada în care „afară” se munceşte în draci. Iar anul acesta o avem invitată de Jacqueline Bisset.
– Anul acesta sunt şi nişte coincidenţe fericite. Trei dintre premianţii primei Gale UNITER se găsesc acum pe lista de nominalizaţi: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi Silviu Purcărete.
Nu m-am gândit la asta. Multă lume din casta noastră are răbufniri. „Iar Rebengiuc? Iar Mariana Mihuţ?” Dar ce să le faci, dacă sunt atât de buni? Sunt foarte buni, foarte activi, au două cariere extrem de valoroase. Sunt şi-n America actori care au luat Oscarul de mai multe ori, nu? Dacă oamenii sunt talentaţi, au energie creatoare şi sunt ceruţi de regizori şi iubiţi de public, ce poţi să spui? Păi ce, e puţin lucru să-l ai pe Rebengiuc într-un spectacol? A fost de ajuns să accepte să joace în „Toţi fiii mei” şi mi-a făcut spectacolul. Fără el acolo, montarea nu stă în picioare. Aşa cum „Un dineu cu proşti” nu ar fi apărut fără Horaţiu. De aia sistemul nostru de contracte pe termen nedeterminat este desuet. Sistemul artistic ar trebui să fie unul concurenţial, ca în sport. Atletul care aleargă mai mult şi mai bine primeşte medalii. Cotescu avea o expresie, că „nu contează ce rol ai făcut mai bine în carieră, ci media valorică a tuturor rolurilor, standardul la care ai ajuns şi sub care nu ai coborât”.
– Au fost şi momente comice în gale?
Da, bâlbele mele pe care sala le-a taxat şi momentele Divertişilor. Un moment care a spart toate tiparele a fost cel în care au apărut pe scenă Mihai Verbiţchi şi Gheorghe Şimonca imitându-i pe Florin Piersic şi pe maestrul Beligan.
