Cea de-a cincea ediţie a Turneului Naţional „Flautul Fermecat“, un proiect Radio România, cu flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi pianistul Horia Mihail, trece prin 7 oraşe din România, între 11 şi 27 iunie.
Ion Bogdan Ștefănescu a reuşit, în ediţiile anterioare, să ajungă la sufletul spectatorilor alegând un repertoriu cu un mare grad de spectaculozitate și diversitate. De data aceasta însă, interpretul mai adaugă un ingredient: va prezenta întreaga familie a flautului apelând, desigur, la un repertoriu ce va pune în valoare fiecare instrument în parte. Pe scenele din România vor defila instrumente spectaculoase, unele necunoscute publicului de aici, provenite toate din Țara Soarelui Răsare. Pe lângă deja celebrul flaut de aur marca Muramatsu, veți putea asculta un flaut de lemn Yamaha, un flaut piccolo – Yamada, un flaut alto – Sankyo și un flaut bas – Kotato, toate aceste mărci fiind cap de serie pe plan mondial.
Flautul, ca instrument solist, a devenit mult mai popular pe scenele din România, mai ales cele din provincie, în urma celor patru turnee naţionale pe care le-aţi întreprins anii trecuţi alături de Horia Mihail. Pentru dvs., ca instrumentist, ce au reprezentat aceste experienţe?
Ion Bogdan Ștefănescu: Eu cred că și-a căpătat statutul de instrument solistic şi pe scenele din Bucureşti. De fiecare dată Sala Radio a fost plină ochi şi vorbim de o mie de locuri. Dar, sigur că prin acest turneu naţional organizat şi promovat de Radio România Cultural şi Fundaţia Accendo flautul a ajuns şi în foarte multe alte oraşe, unde lumea a venit poate din curiozitate, poate din bună ştiinţă, poate cu gândul că nu trebuie să rateze un flaut de aur care le vizitează oraşul şi, în orice caz, din impresiile entuziaste, chiar euforice, culese la finalul recitalurilor noastre am realizat că ne-am atins scopul: am pătruns şi am rămas pentru o vreme în sufletele oamenilor. Nimic nu poate fi mai înălţător pentru interpreţi decât aplauzele de la finalul spectacolului.
Cum v-aţi construit până anul acesta discursul muzical în cadrul acestor turnee? Ce anume aţi dorit să scoateți în evidenţă?
I.B.Ș.: De fiecare dată mi-am construit un anumit scenariu. Cred că reuşita unei apariţii stă foarte mult în concepţia programului care trebuie să funcţioneze după legile nescrise ale spectacolului, cu alte cuvinte să existe un crescendo continuu în spectaculozitatea lucrărilor prezentate. Aşadar, fie că am prezentat piese standard pentru repertoriul flautistic, fie că am creat un întreg program în jurul personalităţii lui George Enescu sau că am conceput un adevărat show pe care l-am numit “recital de bisuri”, show în care şi vorbeam cu publicul, înlănţuirea pieselor a fost tot timpul gândită să încălzească atmosfera şi să electrizeze publicul cu cât ne apropiam de final. Şi în această nouă ediţie funcţionăm după aceeaşi reţetă îmbogăţită şi prin faptul că voi aduce în faţa melomanilor întreaga familie a flautelor, instrumente rare ce cu greu pot fi ascultate pe scenele noastre. Voi cânta şi la un flaut de lemn, şi el unic în ţara noastră, voi cânta şi la piculină, flaut alto sau bas, iar repertoriul sigur că a fost ales astfel încât să pună în evidenţă timbralităţile fascinante ale acestor flaute.
Au fost şi voci care au spus că turneul, prin numele său de început Flautul de aur, atrage mai mult atenţia asupra instrumentului decât a solistului. Dar cât de important este un instrument bun? Ce influenţă are asupra calităţii concertului?
I.B.Ș.: E normal să existe şi astfel de remarce. Aşa cum spuneam mai înainte, au fost mulţi care au venit din curiozitate şi care poate că au intrat pentru prima dată într-o sală de concert. Ei bine, pentru aceşti oameni numele meu nu le spunea nimic, dar aşa au aflat de mine. E o strategie adoptată în toate celelalte turnee naţionale organizate de Radio România Cultural în care sunt prezentate celebrele viori Stradivarius şi Guarnieri. Dacă prin aceste instrumente cu totul speciale intrăm şi noi în conștiinţa publicului, cu atât mai bine. Rolul nostru creşte exponenţial fiindcă reuşim să facem lumea să asculte o muzică pe care poate că altfel nu ar fi ascultat-o niciodată. Relaţia noastră cu aceste instrumente se îmbogăţeşte cu fiecare turneu întreprins. Cred că instrumentul trebuie să facă parte din tine, să fie o prelungire a sufletului tău. Cu cât un instrument e mai bun, cu atât devine mai pretenţios, capricios şi, exact ca într-o relaţie, trebuie mereu tatonat până ajungi să-i cunoşti cele mai ascunse posibilităţi. Cu un instrument de calitate te poţi exprima în plenitudinea intenţiilor şi dorinţelor tale muzicale şi, totodată, instrumentul îţi poate ridica ştachete nebănuite. În alte cuvinte, această relaţie interpret-instrument de calitate poate duce la rezultate artistice remarcabile. Nu e însă mai puţin adevărat că acelaşi instrument poate suna complet diferit mânuit de interpreţi diferiţi, aşa că, până la urmă, interpretul sfinţeşte instrumentul.
Anul acesta pe scenă va fi o adevărată paradă a flautelor. Ce ne puteţi spune despre aceste instrumente?
I.B.Ș.: Toate sunt cap de serie pentru mărcile pe care le reprezintă. Flautul de lemn – Yamaha – se va auzi pentru prima dată în România. Piculina – Yamada – este considerată a fi topul acestui tip de instrument. Firma Sankyo excelează în realizarea flautelor alto, iar Kotato este cel mai bun flaut bas din lume. Aşadar, vedeta recitalului, flautul de aur Muramatsu, va avea parteneri pe măsură. După cum se poate lesne observa, există o evidentă dominare a constructorilor japonezi pe piaţa mondială a flautelor. Poate că ar trebui trimise câteva invitaţii la Ambasada Japoniei. Recitalul de la Bucureşti ar trebui să-i intereseze în mod special.
Repertoriul ales are legătură cu fiecare instrument în parte?
I.B.Ș.: Sigur că da. Am ales să cânt Bach şi Donizetti pe flautul de lemn, pentru a crea, cât de cât, o sonoritate apropiată de ceea ce au imaginat cei doi mari compozitori. Sunetul flautului de lemn are o anumită căldură şi intimitate. Schubert va fi interpretat pe flautul de aur. Este o muzică romantică, expansivă, cu multe meandre coloristice pe care acest instrument le poate realiza cu brio. În partea a doua, sunt prezentate lucrări ale unor compozitori care au marcat atât secolul trecut, cât şi pe cel prezent: Bela Bartok, Caesar Giovannini, Violeta Dinescu, Henri Mancini şi Tiberiu Brediceanu. Prin toate aceste piese vor fi puse în evidenţă diferitele mărimi de flaute.
Cum este colaborarea cu Horia Mihail? Ce trebuie ca doi instrumentişti să comunice perfect?
I.B.Ș.: Ne cunoaştem de mai bine de douăzeci de ani. Întâmplarea fericită face ca amândoi să avem aceleaşi intenţii muzicale, lucru care creează o atmosferă de lucru ideală şi ne uşurează în mod vădit travaliul. Reuşim ca, într-un timp foarte scurt, să punem pe picioare un întreg edificiu sonor, iar pe scenă amândoi ne simţim perfect unul cu celălalt.
Aţi avut în ultima vreme experienţe pe scene internaţionale, iar apariţiile dvs. discografice au primit distincţii în străinătate. Care au fost cele mai importante pentru dvs. în acest ultim an?
I.B.Ș.: În străinătate cânt mai mult decât la noi şi tot în străinătate am publicat până acum mai bine de 10 CD-uri. Ultimul, publicat la editura “Gutingi”, mi-a adus o mare bucurie şi recunoaştere totodată: în numărul din luna martie al revistei germane Klassik Heute a apărut o cronică elogioasă la “Flutes Play”, muzica Violeta Dinescu, CD pentru care am imprimat până la 32 flaute. În această revistă, CD-urile care intră în discuţie primesc şi note, iar noi am primit 10 la toate cele trei categorii: interpretare, creaţie şi realizare tehnică (sunet). Un motiv în plus de mândrie pentru noi este că la realizarea tehnică (am imprimat în studiourile Deutchlandfunk, Köln) a contribuit şi bunul meu prieten Tudor Florin, eminent inginer de sunet al SRR. Vă mai spun că, în luna august, voi fi prezent la Convenţia Flautiştilor Americani. Particip pentru a doua oară. De data aceasta am fost invitat fiindcă profesorul meu, Alexander Murray, va primi cea mai înaltă distincţie pentru lumea flautistică, asemenea Oscarului pentru întreaga carieră, iar eu voi vorbi şi voi cânta la această fabuloasă ceremonie de la Washington DC.
Aţi dedicat în trecut un volum de poezii flautului. Dacă ar fi să spuneţi în acelaşi limbaj poetic ceva despre experienţa turneului de anul acesta, când pe scenă vor defila cinci flaute diferite, cum ar suna?
I.B.Ș.: Într-adevăr, poezia reprezintă forma cea mai înaltă a exprimării, se întâlneşte şi se îmbină perfect cu muzica în zona inefabilului. Simt nevoia ca, din când în când, să pun în pagină, prin cuvânt, valenţele acestui instrument dăruit oamenilor de către zei. Sunetul flautului care se produce printr-o jertfă, fiindcă o mare parte a aerului expirat se duce în neant, dar tocmai această particularitate îl apropie de condiţia umană, îl face să semene foarte mult cu vocea umană, face ca întregul proces de emisie să semene cu cel al rostirii cuvântului poetic. Această îmbinare perfectă a sunetului cu aerul te face să începi să auzi muzica din bătaia vântului, din mişcarea rădăcinilor pe sub pământ, din tremurul frunzelor sau din căderea lor pe pământ, din apele curgătoare, să începi să asculţi tăcerea pietrelor, să pătrunzi în liniştea cea mai adâncă şi curată din care, de fapt, izvorăşte muzica. Aşadar…
Ziduri de sunet şi lumină
Sunt prizonierul fericit
Cu cinci flaute la fereastră
Printre umbrele lor
Zăbrele pe cerul tot mai albastru
Îngerul îmi face cu ochiul
Din când în când…
