Eurodeputata liberală Renate Weber crede că politicienele autohtone refuză reglementările prin care numărul femeilor din Parlament să fie egal cu cel al bărbaților fiindcă nu au “lecturi” suficiente și nu înțeleg această necesitate. De multe ori deputatele sau senatoarele resping această idee, spunând că sunt interesate doar de “merite”, iar Renate Weber întreabă retoric: “Nu știu dacă ați observat, dar numai când e vorba despre femei le cerem să demonstreze că au merite și că sunt bine pregătite. Ați văzut cerințele acestea la bărbați?”.
Europarlamentara liberală consideră, pe de altă parte, că serviciile secrete intervin în agenda publică și că acest lucru este vizibil mai ales în mass-media, atunci când apare brusc pe mai multe site-uri, în ziare și la televiziuni o temă nouă expusă cu “aproape aceleași cuvinte”.
Renate Weber a făcut parte din prima echipă de consilieri a președintelui Traian Băsescu și a stat la Cotroceni tot anul 2005. Își aduce aminte de perioada în care a fost adusă la Președinție Elena Udrea și de faptul că Adriana Săftoiu, pe atunci purtătoare de cuvânt, “a avut discuții” cu Traian Băsescu despre faptul că Udrea provenea din grupul Petrache-Bittner-Cocoș. În campania electorală din 2004, Băsescu vorbea despre acest grup ca despre “mafia lui Adrian Năstase”. Serviciile secrete nu aveau, deci, cu ce să-l prevină, explică Renate Weber, fiindcă legăturile ei erau “de notorietate”.
Parlamentul României este dominat de bărbați, niciunul dintre partide nu-și dorește o lege care să le oblige să aibă candidaturi paritare în privința genului. De ce credeți că femeile din politică refuză să insiste pentru o astfel de lege?
Renate Weber: În realitate, bărbații profită de lipsa de reacție a femeilor din politică. Sunt ferm convinsă că fără o astfel de lege nu vom progresa. În fiecare legislatură am tot dat înapoi, acum sunt doar 11% femei într-un Parlament care este foarte numeros,
într-o țară în care ponderea femeilor este de peste 50%. Cred că femeile din politică nici nu știu ce înseamnă egalitate de șanse și nu au lecturile minimale pentru cineva care intră în politică, fiindcă altfel ar fi înțeles că feminismul nu înseamnă extremism. Poate că există și acest lucru în “feminismul valului trei”, dar noi nu vorbim despre așa ceva. Feminismul înseamnă pur și simplu să accepți că femeile sunt egale cu bărbații, au dreptul să aibă acces neobstrucționat în toate funcțiile și pentru acest lucru ai nevoie de politici afirmative. Se întâmplă deja în multe state ale UE. Pentru acest mandat chiar mi-am propus ca în Parlamentul European să susțin inițiativele legislative privind existența unor “cote”, care să facă mult mai ușor accesul femeilor în toate domeniile de activitate.
În sensul că s-ar putea impune o lege din Parlamentul European care să oblige toate statele membre să adopte, de pildă, paritatea între femei și bărbați în Parlament?
R.W.: Au fost deja adoptate tot felul de rapoarte, dar nu au fost rapoarte legislative, inclusiv privind cotele femeilor în consiliile de administrație ale companiilor și în administrația publică. Din păcate acestea nu au devenit legi. Îmi propun să promovez o astfel de lege cu mai mulți colegi și colege care împărtășesc acest punct de vedere.
De ce sunt atât de puține femei cu agendă feministă în politica românească, aveți vreo explicație?
R.W.: Cred că e vorba despre o carență în pregătirea profesională; pe de altă parte în școlile noastre aceste lucruri nici nu se discută. Sunt mult prea puțini profesorii și profesoarele, inclusiv la nivel universitar, care se preocupă de chestiunile feministe. Insist că avem feminin la toate aceste cuvinte care sunt legate de toate activitățile și nu știu de ce preferăm masculinul. În schimb, există o serie de modele pe care școala, familia și mass-media le promovează: mama este mereu la bucătărie, tata bea bere la meci sau construiește. Mintea lor este pusă pe o linie greșită chiar din copilărie.
Există, oare, un cerc închis, iar femeile care ajung în politică în România, nu toate, dar multe dintre ele, au fost promovate de bărbați, fără să fi făcut ceva pe speze proprii și asta le face să creadă că aceasta e regula?
R.W.: Da, putem constata această realitate, dar există și realitatea în care femei puternice, care au ajuns în politică prin efort propriu, s-au opus unei astfel de posibilități, de a avea o legislație paritară în ce privește candidații în alegerile locale și parlamentare, susținând că sunt interesate doar de “merite”. Dar nu știu dacă ați observat, doar când e vorba despre femei le cerem să demonstreze că au merite și că sunt bine pregătite. Ați văzut cerințele acestea la bărbați? Eu nu le-am văzut. Suntem, deci, într-un cerc vicios care se poate sparge doar prin voință politică. Nu sunt mulțumită nici de ceea ce văd la nivel european, unde în Parlament sunt circa 30%. Dar 30 nu înseamnă 50. În Comisia Europeană, inițial au fost nominalizați doar bărbați și numai după amenințarea Parlamentului că nu va vota o Comisie complet masculină au fost făcute schimbări.
Într-un interviu făcut cu președinta PNL, Alina Gorghiu, la întrebarea despre necesitatea reglementării parității dintre femei și bărbați pe listele parlamentare, mi-a spus direct că este împotrivă.
R.W.: Da, este poziția PNL dintotdeauna. Ce pot să vă spun este că eu nu sunt de acord cu această poziție și că fac tot ce depinde de mine să schimb lucrurile.
8 Martie este Ziua Drepturilor Femeilor. Ce-ar trebui schimbat în România din acest punct de vedere?
R.W.: Așa e, nu e ziua femeii ca o floare, e ziua drepturilor ei. Au fost momente în care situația arăta ceva mai bine în România și discutam mai mult despre drepturile femeilor și despre discriminările care există. Când vedem că nivelul de salarizare al femeilor este cam 60 la sută din cel al bărbaților, evident că vorbim despre o discriminare, la fel dacă analizăm salariile domeniilor “feminizate”, cum este educația, vedem că aici lefurile sunt mai mici decât în alte branșe. Între timp se discută foarte puțin despre această realitate și nu știu exact de ce nu mai vorbim despre aceste probleme. Misoginismul pe care-l văd la televizor, inclusiv din partea jurnalistelor, mă uluiește.
Credeți că serviciile secrete au o putere prea mare?
R.W.: Cred că au o pondere prea mare în viața noastră politică, nu știu să spun cât de mare, dar faptul că numărul lor este foarte mare, faptul că numărul celor care lucrează pentru aceste structuri este destul de mare, că bugetele lor sunt mari mă fac să cred că sunt supradimensionate pentru o țară în care mai locuiesc vreo 18 milioane de oameni.
Înainte să-și dea demisia, fostul șef al SRI George Maior a mai confirmat o dată faptul că acest serviciu are oameni infiltrați în presă. Cum vedeți acest lucru?
R.W.: Pe mine m-a șocat nu afirmația, ci seninătatea cu care a prezentat-o, ca pe ceva absolut normal. Nu pot spune că în alte țări nu există astfel de practici, dar acolo, când se dezvăluie așa ceva, există urmări. În Raportul privind standardele referitoare la libertatea presei, pe care l-am făcut în Parlamentul European, am avut un amendament prin care să se interzică infiltrarea serviciilor secrete în mass-media. N-am avut nicio opoziție, cu excepția unui europarlamentar român. Ar trebui să fie trecută în legislația internă această interdicție, așa cum există deja pentru magistrați: un procuror sau un judecător nu poate fi și lucrător al unui serviciu secret. Dacă legislația în domeniu va fi modificată, ar putea fi introdus și acest lucru.
La ce ar putea fi folositori jurnaliștii pentru o structură cum e SRI?
R.W.: Eu citesc presa autohtonă online și deschid site-urile diferitelor publicații și îmi dau seama că o anume temă, care este promovată, nu pot spune de unde, dar clar că nu din mintea jurnaliștilor, se duce peste tot. Uneori, manipularea e foarte vizibilă, mai ales că cei care publică folosesc aproape aceleași cuvinte
Care ar fi o temă pe care ați sesizat-o?
R.W.: Multe. În general, se discută despre ceva și este nevoie să se schimbe tema: apare ca din senin un nou subiect, real sau inventat. E o metodă aproape copilăroasă. Apoi, ca la un ordin, acest subiect devine predominant, iar cel vechi se uită.
Vreți să spuneți că serviciile secrete pot influența, schimba, aranja agenda publică a țării?
R.W.: N-aș putea spune că nu intervin și uneori se vede. Nu pot spune însă care sunt acele servicii ce intervin.
Ați intrat în politică în 2004, când ați devenit consiliera lui Traian Băsescu la Cotroceni, dar ați fost printre primii colaboratori ai fostului președinte care l-au abandonat. Ce v-a făcut să plecați de la Cotroceni?
R.W.: Sentimentul că nu puteam schimba nimic de acolo și nu puteam construi nimic.
Ați simțit prezența acelui “sistem” pe care nimeni nu-l definește, dar care pare să influențeze atât de multe lucruri?
R.W.: Nu, eram mult prea naivă. Apoi, eu am stat doar anul 2005 și nu cred că atunci s-au întâmplat chiar atât de multe încât să le pot atinge cu degetul.
Când Traian Băsescu a adus-o pe Elena Udrea la Cotroceni, i-a reproșat cineva că ea provenea din “mafia lui Adrian Năstase”, adică din grupul Petrache-Bittner-Cocoș, pe care îl arătase cu degetul în campania electorală din 2004?
R.W.: Da. Știu că Adriana Săftoiu a avut discuții cu Traian Băsescu pe această temă. Și îmi aduc aminte că eu am discutat mult despre asta cu Adriana Săftoiu și știu că ea i-a pus aceste întrebări și președintelui.
Și cum a reacționat Traian Băsescu?
R.W.: Elena Udrea a rămas lângă el.
Serviciile secrete puteau să-l prevină sau chiar l-au prevenit în privința Elenei Udrea?
R.W.: Nu știu. Pe de altă parte, cu ce să-l prevină, că erau de notorietate legăturile ei? Cuplul Udrea-Cocoș făcea parte din grupul condamnat cu un an înainte chiar de Traian Băsescu. Ce s-a întâmplat ulterior nu mai știu.
Era vorba încă de atunci despre o legătură bolnăvicioasă între Băsescu și Udrea?
R.W.: Probabil că mulți dintre bărbații din această zonă a afacerilor mai mult sau mai puțin dubioase sunt însurați, dar nu toate nevestele vor să fie persoane publice. Doamna Udrea nicio clipă nu poate spune că pe ea nu o interesa ce făcea soțul ei fiindcă ea avea “drumul ei”. “Drumul ei” nu era la catedră, să zicem, ci în politică. Fusese la început la PSD, trecuse pe urmă la PNL, de unde a ajuns consilier la Primăria Generală. Și-a dorit să facă politică în linia întâi, or, în această situație îți asumi cred ce se întâmplă în imediata ta apropiere și mai ales ce face soțul. Nu poate să spună că aveau traiectorii diferite.
Era o incompatibilitate pe care președintele trebuia să o vadă?
R.W.: Da. În general, nu-ți aduci în casă oameni care sunt apropiați de practici pe care tu le consideri mafiote.
Credeți că Elena Udrea putea să devină cu adevărat “sursă alternativă” de informații pentru președintele Traian Băsescu?
R.W.: A fost o formulă prin care dna. Udrea a vrut să-și dea mai multă importanță decât are. A vrut să spună că, în vreme ce serviciile veneau cu niște informații, ea le completa cu altele din lumea în care se învârtea: afaceriști, politicieni, jurnaliști. Dacă aceste informații erau sau nu corecte, dacă aveau sau nu rostul de a manipula, asta e altă treabă.
Dacă pe Emil Constantinescu l-a învins sistemul, pe Traian Băsescu cine l-a învins?
R.W.: Cred că Traian Băsescu este propria sa victimă. Poate că a fost bine intenționat. Sunt genul de om căruia nu-i place să arunce și copilul odată cu apa din covată: lucrurile rele care sunt de aruncat le aruncăm, dar lucrurile bune trebuie și ele văzute. A avut o dorință prea mare de a controla tot, de a fi cel mai cel și poate de aici tendința de a le da puteri mari serviciilor secrete. Traian Băsesc credea că le poate controla, de aceea spun că a fost propria lui victimă.
Putea Traian Băsescu să le dea mai multă putere decât aveau prin lege?
R.W.: Sigur, fiindcă legislația noastră este vagă. Traian Băsescu vine la sfârșitul mandatului său și spune că serviciile nu sunt controlate. Dar cum de i-au trebuit 10 ani să afle asta?
