Jumătate dintre librăriile din România au dispărut în ultimii ani, ca efect al crizei, fiind una dintre problemele care blochează piața cărții, explică Lidia Bodea, directoarea generală a Editurii Humanitas.
Există chiar orașe mari, reședințe de județ, în care nu mai e nicio librărie, adaugă Bodea, dând ca exemplu Călărașiul. Școala nu încurajează cititul, iar Guvernul descurajează editurile, sunt concluziile directoarei generale a Editurii Humanitas, care oferă și o comparație în defavoarea României, Ungaria, cu o populație mai mică decât jumătate din locuitorii României are o piață de carte de 200 milioane de euro, față de România care are doar 60 de milioane de euro. Lidia Bodea consideră că în România avem de-a face cu „un public abrutizat, deformat de discursurile de la posturile de televiziune“.
Despre declarațiile dure ale scriitorului Nicolae Breban împotriva lui Horia-Roman Patapievici, un autor de marcă al Humanitas, Bodea găsește următoarea explicație: „Se pare că pentru dl Breban tirajele de zeci de mii de exemplare ale cărților lui Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, ca și sutele de cititori prezenți la lansările lor sunt prilej de maximă enervare, frustrare și acces furibund de ură“. Pentru Breban acest lucru „înseamnă să servim cultura și țara“ completează ironic Lidia Bodea. „Retorica de sluj“, „servim cultura și țara“, din epoca Ceaușescu, fac tristă, dar perfect simetrică pereche cu retorica libertății prost înțelese și cu pesedista mândrie de a fi român a lui Victor Ponta. „Patapievici ar trebui împușcat“, spunea dl Breban, într-o ședință recentă a Academiei. Din punctul de vedere al Lidiei Bodea, Academia Română „e obligată să reacționeze“ și să explice acest episod „demn de anii celui mai feroce stalinism“.
Cum arată piața cărții în 2015, mai bine decât anul trecut?
Lidia Bodea: Nici mai bine, nici mai rău. Există un oarecare echilibru; din păcate, unul destul de fragil și de care n-avem de ce să fim foarte mândri, pentru că, în toate statisticile, România apare mereu în coada clasamentului când vine vorba despre lectură.
Se simte totuși o revenire a pieței după criza economică.
L.B.: Într-adevăr, nu suntem în anii cei mai dificili, dar suntem departe de parametrii la care era piața de carte înainte de criză. Am să dau doar un exemplu, numind, poate, punctul cel mai vulnerabil al pieței de carte din România: librăriile, care sunt canalele de distribuire a cărții. Dacă înainte de criză existau peste 500 de librării, acum suntem la jumătate, iar când spun că avem 250 de librării sunt optimistă și privesc partea plină a paharului, pentru că, de fapt, dacă am lua fiecare librărie în parte, vom vedea că din aceste 250 nu sunt mai mult de 100 cu adevărat librării. Cele mai multe sunt papetării care au câteva cărți înghesuite într-un colț. Sunt orașe mari în România, cu peste 50.000 de locuitori, care fie nu au nici măcar o librărie – cazul orașului Călărași -, fie au un mixt chinuit de papetărie-birotică-librărie…
Credeți că dispariția atâtor librării ține și de mutarea oamenilor pe internet sau doar de bugetele personale sau familiale mai scăzute?
L.B.: Vânzarea online înseamnă doar 8-9 la sută, iar acesta este un procent mult influențat de o politică deseori abuzivă de reduceri practicată de magazinele online, politică din păcate perfect posibilă într-o țară în care nu există, ca-n Franța, de exemplu, o lege Lang, legea prețului unic. Dar ar fi ridicol să mă plâng că ne lipsește o „lege Lang“ câtă vreme nouă ne lipsește o lege a cărții pur și simplu…
Jumătate dintre români nu citesc nicio carte într-un an. Se pare că stăm mai prost chiar decât statele vecine. Prețul cărților, tranziția dificilă sau obiceiurile și educația îi descurajează?
L.B.: Există mai mulți factori care duc la acest nefericit efect. Cauza principală stă în politica defectuoasă care vizează educația. E de neînțeles de ce în 25 de ani, aproape cu sistem, ba chiar cu înverșunare, aș spune, au fost puse la pământ educația și sănătatea. Aproape că-ți vine să crezi că a existat un demers voit pentru a distruge din temelii aceste domenii esențiale, aceste două axe fundamentale, definitorii pentru gradul de civilizație al oricărei națiuni.
Dar Asociația Editorilor din România are un program? Are consultări cu reprezentanți ai guvernului? Ce strategii aplică pentru a convinge executivul că e nevoie de sprijin pentru cărți?
L.B.: Dinspre AER (Asociația Editorior din România) avem pe rol campania care vizează timbrul literar. În acest moment așteptăm decizia Avocatului Poporului și avem perfect întemeiata speranță ca această anacronică și ne-europeană lege a timbrului literar să fie declarată neconstituțională, cum, în fond, și este. Și, revenind la drama din școli, pot să vă spun că întâlnirile dintre editori și reprezentanții Ministerului Educației n-au făcut decât să-mi confirme sentimentul că trăim într-o țară condusă de oameni pentru care cultura, educația, adevăratele valori sunt privite nu doar cu indiferență, ci cu vrăjmășie, de-a dreptul.
Credeți că va veni o vreme a cititului și pentru români? Guvernul ar trebui să se ocupe singur de acest lucru sau și editurile ar putea contribui cu idei și proiecte? Aveți vreo idee aici, la editură, în acest sens? În alte țări fie primăria, fie ministerul de resort, în colaborare cu editurile, afișează în locurile publice poezii, citate, fragmente din autori tineri sau consacrați, pentru a-i încuraja pe oameni să citească.
L.B.: Acestea sunt campanii de încurajare a lecturii. Sunt minunate dacă ai deja un public sensibilizat la cultură, cât de cât pregătit de școală pentru întâlnirea cu marea cultură. Din păcate, dacă ai un public abrutizat, deformat de discursurile de la posturile de televiziune, de programa școlară nefericită care descurajează lectura, atunci cu astfel de campanii te cam duci în gol…
În acest trend al abrutizării, al boicotului educației și culturii de calitate intră și înverșunarea scriitorului Nicolae Breban împotriva câtorva dintre cei mai importanți scriitori publicați la Editura Humanitas?
L.B.: Nicolae Breban e un caz aparte, care ar trebui monitorizat, amendat, și nu doar de presă și de societatea civilă. De ce crede el că vinovați pentru subțirimea propriului capital de recunoaștere ar fi niște oameni care sunt recunoscuți, apreciați, iubiți – nu știu, bănuiesc doar. Se pare că pentru dl Breban tirajele de zeci de mii de exemplare ale cărților lui Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, ca și sutele de cititori prezenți la lansările lor sunt prilej de maximă enervare, frustrare și acces furibund de ură, bun prilej de a o lua razna – și, din câte am citit, de a o lua razna, nu doar în cerc personal, într-o explozie de năduf, cu amicii, la o bere și-o vodcă, ci într-un context instituțional, înalt reprezentativ, la Academia Română ori la Institutul Cultural Român, context care presupune, totuși, o stilistică a decenței intelectuale din alt registru decât cel agresiv, vizitat cu atâta disperare de dl Breban.
Nu pot să nu mă cutremur la gândul că trăim într-o țară în care, de mai bine de jumătate de veac, sunt cu putință atare urlete ale urii: „moarte burghezilor“, din anii ’50, „moarte intelectualilor“, „moarte lui Coposu“, din anii ’90, „Patapievici ar trebui împușcat“, din zilele noastre… De ce a ales dl Breban o așa tristă vecinătate – comuniști, securiști, brute –, iarăși, nu știu, dar știu că tare rău îi șade. Dar, cine știe, poate că, vorba lui, asta înseamnă să „servim cultura și țara“. Da, recunosc că dl Breban e coerent: retorica de sluj, „servim cultura și țara“, din epoca Ceaușescu, face tristă, dar perfect simetrică pereche cu retorica libertății prost înțelese și cu pesedista mândrie de a fi român a lui Victor Ponta: „Patapievici ar trebui împușcat“, spunea dl Breban, într-o ședință a Academiei, anul de grație 2015.
Credeți că Academia Română ar trebui să reacționeze?
L.B.: Evident. Dincolo de explicația jalnică și recursul la prezumția de ficțiune a dlui Breban, că ar fi fost o metaforă, fie și numai pentru că e datoare unui prestigiu interbelic de care beneficiază nemeritat fără să-l mai fi acoperit nicicum în ultimii ani, Academia Română e obligată să reacționeze, să explice, să lumineze cumva acest episod demn de anii celui mai feroce stalinism.
Uitându-vă pe graficul Humanitas, cum arată profilul cititorului Humanitas?
L.B.: Am să folosesc o expresie dintr-un text recent al lui Gabriel Liiceanu, o propoziție care, preluând poate că unul dintre cele mai adânci adevăruri evanghelice, ne amintește că „omul nu trăiește numai cu pâine“. Am convingerea că cititorul Humanitas e un om pentru care hrana spirituală, „pâinea vieții spirituale“, e la fel de importantă ca pâinea vieții obișnuite, de zi cu zi. În cei 25 de ani de când există, cu o determinare admirabilă, editura Humanitas a reușit să ofere cărți de care oamenii au nevoie ca de o pâine a spiritului, ca de o hrană a minții. Cititorul Humanitas este omul care simte nevoia de a trăi alte vieți citind literatură, e omul care simte nevoia de a afla ce și cum gândesc niște minți mai luminate, este omul care se bucură să fie, citind, în dialog cu marii scriitori ai lumii.
Care ar fi cele mai cerute?
L.B.: Un nucleu clar al publicului Humanitas este cel al cititorului de memorii și jurnale. În această colecție, ca și în seriile de autor Humanitas, avem titluri cu viață lungă, 10, 20 de ani…Cred că nu multe sunt editurile din România care se pot lăuda cu cărți încă vii, dorite și citite, după atâția ani. Din păcate, nevoia de bestseller (deci de succes imediat, chiar dacă, de cele mai multe ori, efemer) a ajuns să treacă la noi înaintea nevoii de longseller, adică de carte care, ca o prețioasă ștafetă, trece de la o generație la alta. Fără să fiu o natură deșănțat optimistă, îmi spun că, atâta vreme cât încă există cititori de Cioran, Noica, Eliade, Ionesco, Blaga – autori publicați de Humanitas din ’90 încoace – nu suntem încă pierduți…
Cititorii dvs. sunt mai degrabă femei sau bărbați?
L.B.: Cred că se aplică regula generală a pieței de carte: femeile citesc mai mult decât bărbații, așa spun statisticile, și nu doar din România, ci la nivel global.
Care ar fi explicația, din punctul dvs. de vedere?
L.B.: Dacă e să am curajul unei foarte-foarte subiective păreri, atunci spun că există pe lume mai multe cititoare decât cititori pentru că dorința de “a trăi altă viață“ e mai mare de partea aceasta a speciei…
Care e cifra de afaceri anuală înregistrată de piața cărții?
L.B.: Spre 60 de milioane de euro, fără să includem aici manualele și edițiile de chioșc, cărțile care se vând la pachet cu ziarele ori revistele. Ar fi, cred, viu grăitoare aici câteva comparații: o țară aflată foarte sus, cum e Germania, cu 9 miliarde de euro cifră de afaceri anual, și alte două țări, mai aproape de noi, Polonia, cu peste 1 miliard, și Ungaria, cu peste 200 de milioane.
Câte manuscrise ați primit anul trecut la editură?
L.B.: Înainte ca internetul să devină atât de la-ndemâna oricui, când primeam manuscrisele prin poștă, într-un an ajungeau la editură între 300 și 400 de manuscrise. Acum, că suntem, nu-i așa, la un click distanță!, avem peste o mie de propuneri de editare într-un singur an.
Sunt citite toate?
L.B.: Nu, pentru că de multe ori prin simpla enunțare a subiectului, spre exemplu un poem epic despre relația Bill Clinton – Monica Lewinski ori un tratat despre cum au romanizat dacii Roma, îți dai seama imediat că nu e o propunere pentru portofoliul editurii. Alteori, chiar dacă găsești că e ceva interesant în punctul de plecare, îți dai seama că manuscrisul nu rezistă până la capăt, că, de fapt, nu e o carte, ci doar o înșiruire de cuvinte.
S-a întâmplat să ratați un autor pentru că ați decis să nu-l publicați sau pentru că cineva nu a citit manuscrisul sau l-a citit și nu a avut intuiție?
L.B.: Sigur. Sunt gripaje uneori. Se întâmplă mai ales în situația în care un autor își trimite manuscrisul la mai multe edituri odată. În acest caz, cine reacționează primul, câștigă.
Cum ați ajuns să fiți editor de carte, a fost o întâmplare sau v-ați dorit?
L.B.: Cred că am avut noroc. Am avut noroc ca cineva să aibă încredere în mine exact atunci când eu nu mai aveam nici un fel de încredere în mine, și, fiind încă în facultate, pe finalul anului de master, să-mi propună o întâlnire pentru un post de redactor.
Care e autorul de care v-ați atașat cel mai mult, după ce i-ați îngrijit cartea?
L.B.: Nu știu dacă am dreptul la alegeri și la o așa doză de subiectivitate. Îmi face bine ori de câte ori un autor îmi cere să-i fiu redactor. De câte ori pot, croiesc în timpul meu răgazul necesar pentru redactare, pentru a lucra pe manuscris, pentru a fi alături de un autor și de viitoarea lui carte. De fiecare dată e un alt fel de bucurie, cea a redactorului de carte, adeseori parcă mai întreagă decât cea a directorului de editură.
Au fost și pariuri pierdute, ați mizat pe un autor care v-a dezamăgit?
L.B.: Când mizezi pe un autor, mizezi pe cartea lui. Dacă ai citit-o și nu te-a dezamăgit, în pasul următor, când îi dai drumul în lume, poate fi doar o dezamăgire că manuscrisul în care tu ai crezut nu e la fel de bine primit, la fel de prețuit pe cât l-ai prețuit tu și publicul cititor. Dar libertatea cititorului e deplină, el e stăpân pe alegerile, pe lecturile lui, nu poți obliga pe nimeni să citească ce vrei tu.
