Este mai uşor să intri într-o închisoare de maximă securitate decât să intri pe o fâşie de pământ – 45 de kilometri lungime şi aproximativ 8 lăţime – care este casa unui milion şi jumătate de palestinieni din Gaza. Înconjurată de un zid de protecţie, de turnuri de pază şi zonele-tampon de moarte, am intrat în Gaza cu o viză greu de obţinut, pe la intrarea Erez – porţi de fier, după un interogatoriu la care am fost supus de către ofiţerii de imigrare, plictisiţi, şi după o scanare atentă. De partea cealaltă este o pasarelă închisă ca o cuşcă, lungă de un kilometru, care conduce în această parte din Palestina, prinsă între Israel, Egipt, Marea Mediterană şi indiferenţa generală a comunităţii internaţionale.
Imaginea de a merge pe jos – pe o căldură arzătoare – prin această cuşcă lungă este apocaliptică. Grupuri mici de palestinieni distrug rămăşiţele infrastructurii industriale bombardate din Gaza – resturile blocurilor de beton sunt împrăştiate prin peisajul de nisip. Ei dărâmă blocurile pentru pietriş şi pentru barele de oţel din interior. Rezultatul muncii lor este cărat cu ajutorul căruţelor trase de cai sau măgari deplorabili. Asta înseamnă industria în Gaza. Lumea conştientizează periodic ororile vieţii din Gaza şi apoi se întoarce la vizionarea Cupei Mondiale sau îşi planifică vacanţa de vară. Am fost treziţi, de exemplu, de asaltul militar din decembrie 2008 şi ianuarie 2009, când peste 1.300 de palestinieni (inclusiv peste 300 de copii) şi 13 israelieni au murit. Am văzut aceeaşi lungă poveste de groază din nou când Forţele de Apărare israeliene au atacat, în mai, o flotilă turcă transportând provizii cu nouă victime civile.
Trebuie să fii atent la limbaj atunci când vorbeşti despre acţiunile israeliene. Cei care susţin că există o criză umanitară în Gaza nu ar trebui să compare situaţia cu Etiopia sau Sudan în timpul unei secete sau al unui război. Condiţiile din Gaza sunt dure şi populaţia chiar este afectată. Guvernul Israelului a negat că oamenii suferă de foame şi a relaxat regimul său de restricţii pentru import. Blocada nu trebuia să-i facă pe locuitorii din Gaza să sufere de foame. Aşa cum a observat Dov Weissglass, fostul consilier al lui Ariel Sharon, scopul nu a fost „să-i pună pe palestinieni la regim”. Intenţia a fost pedeapsa colectivă, impusă parţial ca răspuns la controlul politic al liderilor Hamas din Gaza. Hamas a câştigat alegerile din 2006 în toată Palestina ocupată şi a format un guvern de uniune naţională cu Fatah. America, Israelul şi o mare parte a comunităţii internaţionale au subminat atunci acest regim. A fost foarte bine că s-au organizat alegeri electorale – până când partea greşită a câştigat.
Prin noile reglementări privind controalele la import din Gaza – există în prezent o listă cu ce bunuri nu pot fi introduse în Gaza, mai degrabă decât cu ceea ce se poate introduce – mai multe bunuri ar trebui să ajungă la locuitorii din Gaza. Dar posibilitatea de a cumpăra gemuri, musli, oţet balsamic sau cremă de lămâie din supermarketurile din Gaza nu contează prea mult pentru oamenii obişnuiţi – 80% din ei depind de raţiile alimentare de urgenţă. În plus, locuitorii nu îşi pot reconstrui casele sau şcolile deoarece materialele de construcţii rămân interzise sau sunt aduse numai pentru proiectele ONU. Sunt interzise toate materiile prime care ar permite relansarea comerţului şi a industriei din Gaza.
Acesta este un element central al politicii israeliene, care sfidează dreptul internaţional cutumiar şi normele de comportament civilizat. Ciocolata şi nucşoara sunt acum permise în Fâşia Gaza, deoarece Israelul încearcă să instituie un asediu „mai inteligent”, care va menţine palestinienii de aici izolaţi, săraci şi dependenţi de ajutoare, dar nu şi înfometaţi.Când am fost în Gaza înainte de a doua Intifada, erau multe exemple de activităţi antreprenoriale – fabrici şi ferme. Cele mai multe au fost eliminate. Asaltul asupra Fâşiei Gaza s-a încheiat în 2009, deci buldozerele militare israeliene au distrus toate fabricile. Impunerea unei zone de frontieră a ocupat 29% din terenurile agricole. Dar Israelul şi Egiptul – parteneri în acest asediu – închid ochii de cele mai multe ori faţă de ce se întâmplă în tunelurile (probabil în jur de o mie) care trec pe sub graniţa egipteană de la Rafah şi prin care se aduc bunuri pe piaţa neagră, pe care Hamasul nu o poate impozita. Palestinienii decenţi care ar putea deveni oameni de afaceri (şi potenţiala coloană vertebrală a clasei de mijloc) sunt distruşi. Escrocii, în schimb, prosperă. Politica kafkiană produce o economie precum cea din „Alice în Ţara Minunilor”.
Observi câteva dintre problemele umanitare ce rezultă din acest asediu cel mai clar atunci când vizitezi spitalele, aşa cum am făcut eu cu voluntarii organizaţiei de caritate Medical Aid for Palestinians, pe care o conduc. Proviziile de medicamente sunt puţine, iar echipamentele de multe ori nu funcţionează din cauza întreruperilor de curent sau deoarece lipsesc piese de schimb atunci când ceva se strică. Oamenii grav bolnavi trebuie să ceară permisiunea de a părăsi Gaza ca să fie trataţi în spitalele din Cisiordania, iar unii sunt presaţi să colaboreze cu serviciile de securitate ale Israelului pentru a primi această permisiune. Medicii şi studenţii pot părăsi Fâşia Gaza doar rareori ca să participe la conferinţe sau să studieze la universităţile din străinătate. M-am opus cu fermitate apelului internaţional din urmă cu un an de a boicota universităţile din Israel. Dar blocada din Gaza înseamnă că Israelul boicotează viaţa academică palestiniană. Este momentul ca Israelul să iasă cu bocancii săi din Gaza şi să lase locuitorii să respire.
Se pare că unii politicieni din Israel – cum ar fi ministrul de Externe, Avigdor Lieberman – vor să separe complet Gaza de Cisiordania, în contradicţie cu acordurile de la Oslo (şi perspectiva soluţiei cu două state!), şi să împingă acest teritoriu spre Egipt. Dar Gaza rămâne o parte integrantă a Palestinei – o parte tot mai mare. Populaţia sa creşte cu 3,5% pe an, deci numărul de locuitori se va dubla în aproximativ 15 ani (aceeaşi perioadă de timp în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că Gaza nu va mai avea apă deloc pentru populaţie). Ce fel de lume vor moşteni copiii pe care îi vedeţi în număr atât de mare în Gaza? Pedeapsa colectivă îi va transforma în robi moderaţi care respectă legea? Istoria nu este de partea acestei imoralităţi. Vreau ca Israelul să devină o societate liberă, democratică, la înălţimea valorilor sale iniţiale, şi să aibă relaţii de pace cu vecinii săi. Acest lucru nu se va realiza prin intermediul politicii sale îngrozitoare din Gaza. Lumea – începând cu Administraţia SUA şi Uniunea Europeană – ar trebui să transmită acest mesaj Israelului. Dar nu vă ţineţi respiraţia.
ESTE ULTIMUL GUVERNATOR BRITANIC DIN HONG KONG, FOST COMISAR UE PENTRU AFACERI EXTERNE, IAR ÎN PREZENT CANCELAR AL UNIVERSITĂŢII DIN OXFORD.
www.project-syndicate.org
