Senatorul Liviu Câmpeanu a propus ca viitorul guvern să fie de uniune naţională, iar patriarhul Daniel să devină premier. Domnul senator nu poate fi tratat drept ignorant, fiindcă n-ar şti istorie interbelică românească – din vremurile mult contestatului patriarh Miron Cristea -, şi nici drept obtuz, fiindcă ar confunda naţiunea cu o obşte monahală. Nu cred nici că şi-ar dori să intre la şedinţele Parlamentului bătând mătănii şi să înlocuiască dezbaterile cu rugăciuni, ca într-un legislativ devenit conclav ori sinod. Domnia sa a simţit, cred, încotro bate vântul, fiindcă ştie oricine că de-acum fostul departament al cultelor arondat unui minister oarecare (sau anume) nu mai există, iar chestiunea ecleziastică a trecut, cu buget cu tot, în răspunderea directă a premierului. Să fi fost pus, ca şi Emil Boc, în faţa presiunii de a-mi descăpăţâna propriul popor prin măsuri dure, cu urmări pe termen mediu şi lung – ca vărsatul de vânt, poate că şi eu fugeam să pup poala Patriarhului. Vorba ceea: lasă să mă înjure lumea, bine că mi-am rezolvat iertarea păcatelor! Deci sub raportul contextului imediat, opţiunea devine inteligibilă.
N-aş vrea, totuşi, să uităm de mareele mai substanţiale care subîntind ingenioasa propunere. Întâi de toate, ultimii douăzeci de ani de politică românească arată că în topurile de popularitate anuale ale populaţiei, biserica şi armata sunt desemnate drept instituţiile cele mai demne de încredere cetăţenească dintre toate cele ce ne deservesc. Şi e normal să fie aşa: în timp ce armata împuşca oameni prin oraşele lui decembrie 1989, biserica închidea uşile edificiilor de cult în care, înnebuniţi de spaima gloanţele, manifestanţii sau simplii trecători voiau să se ascundă. Ca să nu se producă stricăciuni. Fireşte, în Biserică, stricăciunile materiale contează mai mult decât cele spirituale. De primele se ocupă bunii gospodari în sutană, chivernisitori în folosul turmei (drept care nu trebuie să se mire nimeni cât a ajuns să coste numirea într-o parohie). De celelalte se ocupă Atotputernicul, nu stă în putere bieţilor locuitori ai acestei lumi să facă ordine în invizibil. Nu?
Pe lângă argumentul popularităţii, senatorul – redevenit independent după stagiul efemer în UNPR (formaţiune politică ingenioasă, care exclude din rândurile ei numai pe aceia care şi-au dat deja demisia) – mai are, cu temei, în vedere şi propseritatea la care patriarhul Daniel şi-a adus Biserica. Aici nu pot să nu constat şi eu evidenţa. Avem radiouri ortodoxe, de la o vreme slujbele religioase nu mai sunt doar pentru cei din interiorul tot mai numeroaselor biserici, ci ocupă şi spaţiul sonor al străzii, propagându-se cu forţă, prin staţii de amplificare, printre trecători, gospodine, copii, în pieţe şi în case… Şi avem şi o televiziune somptuoasă, din care cel mai bun rămâne montajul sonor cu muzică barocă de la sfârşitul fiecărei zile, din orele de după program. Cât despre chiverniseală, n-am idee cum stau lucrurile în materie de cifre, dar se aude că de curând, nevoiaşul guvern a mai „vărsat” nişte bănişori şi oarece terenuri în vistieriile împărăteşti ale Patriarhiei, că e criză, iar Bisericii îi va fi fiind mai greu decât amărăşteanului boschetar.
Oricum, senatorul are argumente la acest capitol: „Mare parte dintre moldoveni au auzit despre patriarhul Daniel şi ştiu ce a făcut el, din punct de vedere economic. Am văzut cum s-a dezvoltat economic Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Eu chiar cred în acestă soluţie. Nu am aruncat-o pe piaţă întâmplător”. Se înţelege de aici că Mitropolia numită s-a dezvoltat ca un soi de stat în stat în interiorul României, că Înalt Prea Sfinţitul Daniel şi-a dospit averile bisericeşti atât de măiastru, încât intrarea în tagma preoţească ori în cinurile mănăstireşti ar putea fi soluţia pentru orice român din Moldova care doreşte să scape de griji. Şi se mai înţelege ceva: că s-a încheiat, slavă Domnului, epoca neagră inaugurată de Cuza Vodă, când statul a confiscat averile mănăstireşti şi a prigonit patrioţii care închinaseră cam tot ce se putea închina la Athos, la Sinai şi la Stanbul din puţinul produs prin sudoarea ţăranilor, a romilor şi din cutia milelor moldoveneşti. Acum, de mergi în oraşe ca Sighet, afli că splendida casă de cultură construită din banii societăţii civile a oraşului în vremea lui Franz Josef, împăratul vienez, pentru nevoile culturale ale obşii, a intrat sub rantia ortodoxiei maramureşene, în virtutea unor decizii şi inginerii administrative ingenioase.
Dacă ideea lui Liviu Câmpeanu pare astăzi unora – o minoritate, să ne înţelegem – extravagantă foarte, nu e nimic. Mâine o vor îmbrăţişa mai mulţi, iar atunci, opera de excludere din sânul naţiunii a tuturor neortodocşilor naţionalişti (unguri, evrei – câţi vor mai fi fiind -, romi, dar şi români greco-catolici, neoprotestanţi sau agnostici) va putea continua mai nestingherită, întărind oastea Domnului la gurile Dunării şi în Carpaţi şi alungând cât mai departe, în Occident sau în Orient, pe cei care au scăpat de primul val al migraţiei, cel produs de cuplul patriotic Băsescu – Boc.
Eu cred, totuşi, că, încercându-şi diversiunea, senatorul Câmpeanu simte câte ceva şi ne pregăteşte în direcţia respectivă. Primul pas e făcut, iată!
