Japonezii încearcă să le dea de urmă rudelor sau prietenilor care lipsesc încă de vineri. Suportă cu stoicism lipsa mâncării, a apei şi a curentului electric. Zeci de mii de persoane sunt încă date dispărute. Replicile cutremurului de 9 grade continuă, iar problemele de la centralele nucleare s-au agravat. Preocuparea căutării proviziilor ia locul fricii zilei de mâine.
Shintona, Miyagi. “N-am avut când să-i salvez”
Cei trei erau în sufragerie când a lovit tsunami-ul. Deşi s-au luat de mâini, valul era prea puternic. Înainte să fie traşi la fund, au reuşit să strige: “Nu pot respira!”.
Ultimele cuvinte ale lui Harumi Wanatabe către părinţii ei au fost rugăminţile disperate să nu se despartă, când valurile uriaşe au spart geamurile şi au inundat casa cu nămol şi resturi, scrie ziarul britanic “The Guardian”.
Wanatabe, însă, trebuia să îşi continue lupta pentru viaţă. “M-am suit pe mobilă, dar apa mi-a ajuns până la gât. Apoi, din ce în ce mai sus. Atunci m-am gândit că voi muri”, povesteşte tânăra. Totuşi, Wanatabe a fost unul dintre puţinii supravieţuitori din oraşul apropiat de epicentrul celui mai mare cutremur care a zguduit vreodată Japonia.
Sute de cadavre au fost descoperite în Xintomei şi Nobiru şi apoi pe coastă. În Minami Shirazu, 10.000 de oameni sunt daţi dispăruţi. Cei mai mulţi sunt bătrâni, potrivit “The Guardian”.
De altfel, în Miyagi se află prima comunitate pentru oameni în vârstă. Directorul ei, Kiyoko Kawanami, a confirmat că numai 20 din cei 90 de rezidenţi sunt în siguranţă. Soarta celorlalţi bătrâni este încă necunoscută.
Shigejiro Murayama a venit să-şi caute fratele pierdut. Soţia lui plânge tăcută, lângă el, şi se sprijină în baston. “N-a mai rămas nici un drum”, spune bătrânul, amărât.
Ce scriu japonezii: “Sper să nu fiu martora unui Cernobîl japonez”
Ziarul britanic “The Independent” a preluat câteva din mărturiile online ale celor care au simţit cutremurul.
“Mi-am cumpărat suficientă apă îmbuteliată. Bancomatul funcţionează, deci mă pot duce să scot bani. Mă aştept să simt noi ciocniri ale plăcilor tectonice. Au fost multe replici sâmbătă, dar nimeni nu le mai dă atenţie. Noi, cei din Tokio, suntem bine, faţă de cei din Sendai. Bărcile de pescuit care dau un caracter aparte oraşului au dispărut şi mi-e teamă că nu-i vom mai vedea niciodată pe oamenii din ele.” (http://ameblo.jp/mikio-date/entry-10828418807.html )
“Când scriu asta, simt cum se zgâlţâie pământul cu mine. Oricum, replicile astea m-au făcut să merg la magazin să-mi fac provizii. Trebuie să mă gândesc şi la un plan de siguranţă pentru familia mea, în caz că, data viitoare, epicentrul e mai aproape de Tokio.” (http://remarkabletravels.com/)
“Erau oameni la coadă cu mult înainte să se deschidă hipermarketul. Am reuşit să cumpăr un bax de apă, dar n-am mai găsit baterii şi sobe pe gaz. Rafturile care până acum gemeau de pâine şi tăiţei sunt goale. A trecut numai o zi de la cutremur, dar văd deja cum gândirea oamenilor se schimbă. În magazine, sunt tineri de 20 de ani care cumpără cu lista în mână şi oameni de 40 ani care iau hârtie igienică, tăiţei şi deschizătoare de conserve. Sunt mai mulţi oameni decât erau în mod obişnuit la cumpărături.” (http://foreignsalaryman.blogspot.com/)
“Mama mi-a spus că, cel mai probabil, apa curentă şi electricitatea vor fi întrerupte în Tokio, ca să-i ajute pe cei din nord est, aşa că a umplut cada cu apă şi a cumpărat mai multe pături. Ne pregătim pentru o noapte rece. Sper să nu fiu martora unui Cernobîl japonez. Rafinăria de petrol Chiba a luat foc şi acum ne spun că, dacă ieşim afară, să ne luăm umbrelă şi pelerină impermeabilă, pentru că, dacă plouă, apa va fi acidă. ” (http://blog.livedoor.jp/mirairara/archives/2573712.html)
Supravieţuitorii din Sendai se simt uşuraţi, dar le este teamă pentru vieţile celor dragi, pentru că nu ştiu dacă îi vor mai vedea în viaţă şi nu ştiu ce îi aşteaptă în viitor, scrie “The Independent”.
Acum, oamenii se află în căutarea apei. “O cisternă de rezervă cu apă este parcată lângă şcoală, dar trebuie să aşteptăm ore în şir la coadă”, spune Yukiko Kono.
“Din cauză că majoritatea străzilor sunt distruse, trebuie să mergem cu bicicletele sau pe jos. E foarte greu să iei mai multă apă”, povesteşte tânăra.
Ce spun locuitorii din Sendai:
“Am electricitate, dar curge noroi în loc de apă.”
“Am auzit că o să dureze trei săptămâni ca să repare conducta de gaz.”
“Nu pot să-mi fac un duş sau să mă spăl pe cap, dar toată lumea suferă.”
“Mă enervează că nu-mi găsesc mâncare. Îmi vine să plâng, dar ştiu că trebuie să rabd.”
Fără lacrimi sau îmbrăţişări. Numai cuvinte
Fermierul Mashira Kasamatsu (76), cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi picioarele goale, înaintează cu greu prin nămolul lăsat în urmă de tsunami. “Îmi caut fiica. O cheamă Yoko Oosato. Aţi văzut-o?”, întreabă bătrânul, croindu-şi drum printre stâlpii căzuţi şi maşinile strivite, scrie revista americană “Time Magazine”.
Fiica lui Kasamatsu lucrează la aeroportul din Sendai de 30 de ani. Timp de trei zile, a încercat s-o sune pe telefonul mobil. A ascultat listele cu morţi la radio. Numele ei nu a fost spus. A hotărât, împreună cu soţia lui, Emiko, să se suie în maşină şi să meargă la aeroport. Când i s-a terminat benzina, a abandonat maşina.
“Ştiu că au murit atâţia oameni. Ştiu că şi fiica mea ar putea fi una din victime. Dar nu pot să nu sper că e încă în viaţă”, spune bătrânul, ocolind pinii scoşi din rădăcini, aruncaţi de-a lungul străzii.
Zeci de mii de oameni sunt daţi dispăruţi, iar familiile lor se roagă în fiecare zi măcar să afle care le-a fost soarta.
Kasamatsu ajunge la aeroport. Îl vede pe omul în geacă gri. Este Kenichi Numata, coordonatorul unui grup de supravieţuitori din aeroport. El a văzut cum oamenii se înecau, luaţi de valuri. În timp ce îi privea, ştia că propria casă a fost sfărâmată. “Totul a dispărut”, a spus, uitându-se în gol.
Numata îi spune bătrânului că fiica lui trăieşte. Kasamatsu repetă de câteva ori numele ei, încercând să proceseze informaţia, scriu reporterii de la “Time Magazine”. Îi dă vestea şi soţiei. Fără îmbrăţişări, fără lacrimi. Numai cuvintele: “Fiica noastră a scăpat”. Însă, în jurul lor, rămâne dezastrul.
