Care se cuvine să fie portretul unui ministru? În două vorbe, pe înţelesul tuturor, în stil de mare improvizaţie – dar şi cu avantajul spontaneităţii şi al sincerităţii –, premierul Victor Ponta spune, într-un context care vizează numirea unui titular la Ministerul Transporturilor, că demnitarul trebuie să fie „o persoană cu experienţă politică, cu imagine foarte bună şi profesionist în domeniu”.
Cele trei componente merită să fie privite mai îndeaproape, nu doar pentru a înţelege ce vrea să spună şeful cabinetului (şi deci pentru a şti care sunt expectanţele de la deţinătorul unei funcţii publice atât de importante), ci şi pentru a verifica temeiul spuselor sale. Căci, la drept vorbind, cine ne învaţă cum trebuie să fie un ministru şi ce ar fi de aşteptat din partea lui, cu toată buna-credinţă, fără a-l încărca, ştiu eu, cu poveri imposibil de purtat, dar şi fără a-l scuti de necesarele competenţe, reducându-i prestaţia la rolul de vitrină fără profunzime?
Experienţa politică poate însemna mai multe lucruri. Cei mai mulţi cetăţeni români pot interpreta această necesitate într-un sens îngust şi specializat: experienţă politică ar avea doar cine s-a înrolat cu ani buni în urmă într-un partid şi, din interiorul lui, a stăruit în urmărirea unei traiectorii politice. Dar o astfel de experienţă au şi traseiştii; ba chiar mai multă. În principiu, ei au o şi mai preţioasă istorie politică personală şi pot relaţiona, în mod dovedit, cu mai multe forţe politice active. Aparent, consecvenţa în principii ar trebui să interzică transferurile de la un partid la altul, dar cum nu principiile ori programele politice înscrise pe hârtie sau incluse într-un cod etic nescris domină acţiunea din politica noastră, s-a dovedit că acesta nu este un impediment.
Chestiunea experienţei politice poate însemna însă şi interacţiunea, în calitate de funcţionar, de birocrat, ori de tehnocrat, de durată, cu rezultate vizibile, cu politicienii, chiar dacă tu ca persoană eşti în afara politicii de partid. Este, desigur, o poziţionare teoretică pe care politica românească nu a prea depăşit-o. De puţine ori au fost preferaţi, în ultimii douăzeci şi trei de ani, experţi neîncadraţi într-un partid. Chiar şi atunci, mai importante s-au dovedit angajamentele personale faţă de liderii unor forţe politice puternice. Despre o asemenea neînregimentare care obligă, printr-un gentleman’s agreement, vorbea de curând Mircea Miclea, recunoscând că nu s-a înscris în PDL, dar că are o relaţie întemeiată pe un pact de încredere cu Traian Băsescu. De asemenea soluţii nu s-a trecut mai niciodată. Când liderii de opinie sau personalităţi marcante din zona O.N.G.-urilor au devenit figuri politice vizibile – de la Renate Weber şi Smaranda Enache la Cristian Preda şi Monica Macovei –, regula a fost încadrarea lor cu acte în regulă într-un partid dintre cele existente.
Ar mai fi un aspect: experienţa politică poate însemna un palmares de fapte pozitive sau negative. Experienţă politică au şi cei care au privatizat dubios, şi cei care s-au vădit acuzaţi în operaţiuni ilegale ori parteneriate „ciudate” cu diverşi interlopi, şi cei care au fost puşi sub semnul suspiciunii pentru că au vândut flote, au încheiat contracte sinistre cu bechteluri, au primit cârnaţi şi caltaboşi pentru traficul de influenţă şi mulţi alţii…
Nu era rău dacă Victor Ponta era un pic mai explicit în chestiunea experienţei politice. Până când o va face, să îmi fie permis mie să sugerez interpretarea acestei exigenţe în sensul realizării de fapte memorabile în serviciul ţării, al populaţiei ei, atât prin consecinţele asupra vieţii cetăţenilor şi a instituţiilor care îi deservesc, cât şi prin achiziţionarea de prestigiu real. Este simptomatic că, în locul termenilor onoare, prestigiu, premierul preferă cuvântul „imagine”, inspirat de practicile media. S-ar spune că imaginea foarte bună pe care o solicită el unui ministru este o exigenţă minimalistă. Altfel spus, nu e important ce fel de om eşti, nici cum ai acţionat şi acţionezi. Important este cum „te vinzi”, ce imagine publică ţi-ai creat. Deplasarea de la esenţă către aparenţă este vizibilă în această punere a problemei, iar câtă vreme ea va rămâne valabilă, divorţul dintre cele două va permite strecurarea în prim-planul politicii noastre a tot felul de inşi ciudaţi, bizari, dubioşi, cu profiluri etice şi civice neclare, apţi însă de draparea în alb şi de ornarea proprie cu aripi de înger. Or, nu de aşa ceva are nevoie România. Vin deci şi spun tot eu: imagine în divorţ cu realitatea persoanei şi a prestaţiei înseamnă… nimic bun, fum, înşelătorie curată.
În fine, profesionismul în domeniul pentru care eşti numit este, şi el, minimumul de visat în legătură cu un ministru. Ne-am obişnuit deja cu economişti la sănătate, cu civili nevinovaţi la armată, cu generali ca prefecţi şi cu colonei în televiziune, ca să nu mai spun nimic de ofiţerii acoperiţi cu plapumele tuturor meseriilor din nomenclatorul aprobat, parafat şi ştampilat. Ar fi, este drept, un pas înainte să nu mai amestecăm în acest fel diletant şi cinic priceperile dobândite în cursul specializărilor prin şcoli şi pe la locurile de muncă. Dar nu ar fi deloc şi suficient. Nu cred că un simplu tâmplar, bun meseriaş, altminteri, ar fi potrivit pentru funcţii de decizie în eşaloanele superioare numai pentru că ştie folosi bine rindeaua. Există în lume instituţii specializate în formarea oamenilor de decizie, până şi în armata română se şcolariza – se mai întâmplă oare asta? – pentru funcţii de comandă. Diletantismul fluturat cu uşurinţă pe la urechile alegătorilor cu sentimentul că se încurajează competenţa şi profesionalismul nu trebuie să înşele pe nimeni.
Aştept, deci, de la domnul Ponta, ca şi de la alţi politicieni, dovezi de bună-credinţă şi de mai puţină superficialitate în viitor. Naţia nu e alcătuită din proşti, chiar dacă politica poate lăsa această impresie.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
