Cu mult timp în urmă, când fondatorul reţelei Facebook, Mark Zuckerberg, era încă la şcoală, am scris o carte („Eliberarea 2.1: Un model de viaţă în epoca digitală”), în care am lăudat „P3″ (acum p3p), platforma cu opţiuni de confidenţialitate. Eram sigură că oamenii vor începe să utilizeze P3 sau ceva asemănător pentru a controla accesul la datele personale. Desigur, am greşit… pentru aproximativ 10 ani.
Acum, în sfârşit, începe să se întâmple – dar nu exact în felul în care mi-am imaginat. Nu se întâmplă nici la fel cum a prevăzut Zuckerberg…
În timp ce mulţi oameni protestează împotriva schimbării politicilor de confidenţialitate de pe Facebook, alte milioane de oameni îşi gestionează cu atenţie reputaţia în mediul online, folosind instrumentele pe care Facebook şi alte reţele sociale le oferă. De fapt, Facebook i-a ajutat pe oameni să înveţe cum să-şi protejeze datele personale.
Statisticile recente publicate de centrul de cercetare Pew Internet & American Life Project (http://pewinternet.org/Reports/2010/Reputation-Management.aspx) indică faptul că tinerii îşi gestionează reputaţia online cu mai multă grijă decât oamenii mai în vârstă. Nu cred că acest lucru înseamnă că pe tineri îi interesează mai mult confidenţialitatea datelor personale. De fapt, cred că Zuckerberg are dreptate atunci când spune că „oamenii au ajuns să se simtă cu adevărat confortabil, nu numai să împărtăşească mai multe informaţii de diferite tipuri, dar şi să fie mai deschişi faţă de alte persoane. Această normă socială a evoluat în timp”. Pe tineri nu îi deranjează să împărtăşească datele personale în mediul online deoarece ei ştiu cum să le controleze. Zuckerberg are dreptate că tinerii nu îşi doresc neapărat intimitate sau ceea ce analistul Danah Boyd numeşte „izolare”, dar nu îşi doresc nici un „control”. Ei nu vor accepta orbeşte setările implicite. În general, tinerii postează online mai multe informaţii de natură sensibilă despre ei şi prietenii lor decât adulţii mai în vârstă, de aceea ei şi-au dat seama rapid de necesitatea efectuării de controale specifice asupra datelor personale. Prin contrast, utilizatorii în vârstă (1) sunt mai puţin susceptibili de a face lucruri stupide şi (2) este mai puţin probabil să facă aceste lucruri în faţa unui aparat de fotografiat. (Desigur, există şi excepţii notabile.) Dar nici ei nu vor accepta setările automate care le lasă sentimentul că sunt expuşi. Ei doresc să „evolueze” pe cont propriu mai degrabă decât să fie împinşi (sau conduşi inconştient) de către Facebook.
Pe scurt, piaţa se dezvoltă încet şi consumatorii se autoeducă încet. Facebook a avut un rol important în acest proces: reţeaua a furnizat instrumentele necesare pentru a realiza acest lucru şi le-a îmbunătăţit permanent. Facebook a promovat, de asemenea, aceste instrumente, de multe ori incorect, prin stabilirea unor setări automate prea publice. Dar se pare că, în graba sa de a face bani, compania a fost lacomă şi destul de surdă ca să le răspundă criticilor. Poate criticii nu reprezintă majoritatea utilizatorilor, dar ei merită un răspuns politicos şi chibzuit. Şi atunci când într-adevăr compania greşeşte – aşa cum s-a întâmplat cu Beacon şi, mai recent, cu planurile sale de a împărtăşi datele personale ale utilizatorilor Facebook cu anumiţi furnizori favoriţi, cum ar fi Pandora – trebuie să arate mai multă umilinţă. Aceasta nu este o judecată morală, ci una de afaceri. Dacă piaţa progresează spre o lume în care utilizatorii îşi vor exercita puterea de a-şi gestiona reputaţiile pe internet, ei vor pedepsi în cele din urmă companiile care devin prea arogante. Dar asta este doar o parte din discuţia despre confidenţialitatea datelor personale. Cel mai reconfortant lucru despre datele de care se ocupă în principal Facebook este faptul că sunt publice. Dacă prietenii tăi şi alte persoane pot accesa aceste informaţii, la fel poţi şi tu. Mai tulburător e faptul că există date pe care nici măcar tu nu le cunoşti – date despre activităţile tale online, colectate de către reţelele de anunţuri şi împărţite cu alte agenţii de publicitate şi de marketing şi, uneori, corelate cu date offline de la alţi furnizori.
În general, acestea sunt informaţii pe care nu le poţi vedea – pe ce ai dat click, ceea ce ai căutat cu ajutorul motoarelor de căutare, paginile pe care le-ai vizitat şi pe care le-ai închis – nici tu şi nici prietenii tăi, în cea mai mare parte. Dar aceste informaţii sunt negociate şi comercializate, manipulate cu algoritmi pentru a te include într-o anumită categorie de public şi pentru a determina ce reclame urmăreşti, ce e-mail-uri primeşti şi, adesea, ce oferte primeşti. Desigur, unele dintre aceste informaţii ar putea ajunge pe un drum greşit… Personal, nu prea îmi pasă, dar există mulţi oameni cărora ar putea să le pese dacă ar înţelege cu adevărat ce se întâmplă. Prevăd că, fie anul acesta, fie peste zece ani, aceasta va deveni o problemă mult mai mare decât ce informaţii împărtăşesc oamenii în mod deschis cu prietenii. Provocarea este de a face acest schimb ascuns de informaţii mai puţin confuz, mai explicit şi mai transparent înainte ca oamenii să descopere singuri ce se întâmplă într-un mod care să-i facă să se simtă înşelaţi. Particip regulat la evenimente din industria de publicitate şi ridic această problemă, dar răspunsurile pe care le primesc sunt de genul „Ceea ce oamenii nu ştiu nu îi va răni” sau „Tot ce facem este să le oferim oamenilor anunţurile care îi interesează, în funcţie de interesele lor”. Dar oamenii pot să obiecteze pentru că sunt manipulaţi în felul acesta. Ei preferă să fie trataţi ca indivizi, şi nu să fie puşi în găleţi. Eu le tot spun specialiştilor de marketing că aceasta nu este o ameninţare, ci o oportunitate. Aşa cum Facebook a educat oamenii, fără graţie, privitor la controale de confidenţialitate, aşa ar trebui şi specialiştii în marketing să-i educe pe oameni – ideal, într-un mod mai elegant – privitor la urmărirea controalelor. Sper că nu va dura zece ani şi nu va fi nevoie de multă publicitate negativă pentru ca agenţiile de publicitate să îşi dea seama de acest lucru.
Din perspectiva mea, uitându-mă la piaţa emergentă pe care oamenii generează şi utilizează date despre propria sănătate/propriul comportament, această agitaţie este utilă. Oamenii care împărtăşesc în prezent date despre sănătate ar putea fi convinşi să devină adepţii acestui control al datelor mai uşor decât ar fi fost acum câţiva ani. Ei vor fi însă destul de sceptici în privinţa companiilor cărora le încredinţează aceste date. Acesta este un alt argument pentru transparenţă şi modele plătite, astfel încât consumatorii să nu se întrebe ce alte loialităţi pot avea companiile. „Vă plătesc pentru a-mi gestiona datele” este un mesaj destul de direct. Enunţul „Eu vă dau datele mele şi voi îmi oferiţi un serviciu gratuit” îl determină pe client să se întrebe ce altceva poate face compania cu acele date.
