Marturisesc ca, dupa ce ani de zile l-am considerat pe Adrian Nastase un adversar politic impotriva caruia trebuie luptat fara nici un menajament (lucru pe care apreciez ca l-am facut), astazi incerc o retinere peste care mi-e greu sa trec, intr-o eventuala tentativa de a ma alatura euforiei generale in care este sarbatorita eliminarea acestuia de pe scena politica.
Mi-e greu sa fiu alaturi de colegii lui Nastase din PSD, care ne-au dat din nou o proba ingretosatoare a ceea ce inteleg ei prin solidaritate, recunostinta, moralitate. Dupa ce la ultimul congres al partidului l-au executat miseleste pe Ion Iliescu, om fara de care cei mai multi dintre baronii nationali si locali ai partidului n-ar fi avut acces neam de neamul lor in viata politica, astazi e randul celui de-al doilea si ultimul lider al PSD cu un electorat propriu sa simta pe propria-i piele cat de sincera era caldura cu care era aplaudat la toate glumitele (oricat de inspirate sau deplasate erau ele), cat de fierbinte era dragostea cu care era imbratisat in ocaziile in care se lasa pe mana tutarilor, cat de stranse erau randurile in partidul pe care l-a pastorit ani de zile. Sa auzi vorbind de cinste si corectitudine, de devotiune, si etica, si moralitate – si sa iei in serios oameni ca Geoana, a carui scrisoare de la ambasada din Washington, unde fusese trimis de presedintele Iliescu, adresata invingatorului Constantinescu, poate deschide orice antologie a rusinii; Mitrea, pe seama caruia circula un folclor infractional propriu numai marilor rechini ai coruptiei; Oprisan, Vanghelie si ceilalti – e o proba de masochism la care nu sunt dispus sa fiu partas.
Mi-e greu sa impartasesc si bucuria oamenilor de la putere, al caror unic si incontestabil merit, in cazul de fata, este ca au aflat ce se intampla citind ziarele. Pentru ca la intrebarea: “Cine dintre voi sau care dintre institutiile statului l-au dovedit pe Adrian Nastase?” raspunsul corect nu ar putea fi decat o indelunga si adanca tacere. Si ajungem astfel la doua aspecte de maxima importanta, asupra carora cred ca trebuie bine cumpanit.
Primul: Adrian Nastase nu a fost dovedit. In pofida necroloagelor, ferparelor, coroanelor depuse cu un fals aer cernit, mormantul in jurul caruia se danseaza e, deocamdata, gol. Repetam din inertie ca prezumtia de nevinovatie este piatra de temelia a statului de drept, ca asupra nici unui om nu poate fi aruncat stigmatul “Vinovat”, cata vreme o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila nu consfinteste incalcarea legii, dar toate devin amanunte neglijabile in momentul in care avem ocazia sa ne facem singuri dreptate. Indiferent de cat de suprarealista este povestea avutiilor pe care Nastase le-a inregistrat in declaratia de avere, indiferent de cat de retinut sau de convins sunt in sinea mea ca nu poate fi vorba decat de o mare potlogarie, ma simt obligat sa imi reprim pornirea sa strig: “Hotul!” si sa astept cuvantul Justitiei. Daca il va gasi vinovat, sa-l puna in lanturi. Dar, pana atunci, orice exces este nemotivat si discutabil.
A doua chestiune pentru care nu ma simt pregatit sa sar in sus de bucurie e gandul ca traiesc intr-o tara in care mi se cere sa ma plec in fata mass-media ca in fata unei forte providentiale si sa accept ideea ca institutiile abilitate in lupta impotriva coruptiei nu sunt decat niste sere care cultiva legume degerate. Toata radiografia, pana la ultima fibra, a firmelor in care sunt implicati membrii familiei Nastase, rudele si prietenii, vecinii si cunostintele a invadat ca la un semnal, in aceeasi zi, paginile ziarelor si canalele de televiziune. In ani de zile, in timp ce “institutiile” au alergat dupa potcoave de cai morti, reporterii au batut tara in lung si-n lat, au rascolit arhive, au scotocit in mii de dosare si, picatura cu picatura, au umplut cupa cu cucuta, pe care, toti la unison, au apreciat ca acum e momentul sa o toarne pe gatul “Arogantului”. Bravo, cinste lor! Dupa performanta pe care sunt gata sa si-o asume, lucrul cel mai onest pe care autoritatile ar trebui sa-l mai faca ar fi ca, la urmatoarea vizita in tara a comisarilor UE sau la viitoarele discutii la Bruxelles, o delegatie a Clubului Roman de Presa sa fie imputernicita sa prezinte progresele Romaniei in lupta impotriva coruptiei… E o varianta pe care nu pot sa o accept nici macar ca gluma. Nu intrevad nici o cale sa imi infrang convingerea ca numai niste servicii specializate au urmarit, de ani de zile, toate operatiunile financiare legate de Adrian Nastase. Nu trebuie sa fi lucrat la ordin, intra in atributiile lor asemenea demersuri, in masura in care exista suspiciuni asupra corectitudinii faptelor comise. Dar asta nu anuleaza intrebarile care se impun: “De cat timp exista dosarul Nastase?”, “Cine a impiedicat pana acum inaintarea lui Justitiei?”, “Cine si de ce a ridicat azi embargoul?”. Pana la clarificarea lor, nu ma pot gandi la cele intamplate decat ca la un exercitiu colectiv de imbatat cu apa chioara.
