Trei luni de “salbaticie”. Cam atat mai avem pana cand vom deveni membri in marea familie europeana. Este vizibil cu ochiul liber ca suntem departe de a fi pregatiti pentru a face acest pas.
Lipsa sistemului de canalizare in anumite cartiere ale oraselor mari, nu mai vorbim de sate, administratia superbirocratizata si ineficienta, mentalitatea retrograda a majoritatii romanilor, coruptia care inca ne da serioase si grave batai de cap, politicienii care s-ar regasi mai degraba intr-un zoo european decat intr-un parlament precum cel al Marii Britanii, puturosenia, nepasarea si indolenta care ne caracterizeaza, lipsa de performanta si motivatie, principiile Ð “noi ne facem ca muncim, ei chiar ne platesc”, “las-o, ca merge si asa”, “sa moara capra vecinului, ca e mai sexy”, mersul cu etichetele pe dinafara chiar daca pe dinauntru e intuneric si rece – sunt doar cateva dintre argumentele reale, pe care le observam la fiecare pas, dar care creeaza o distanta aparent abisala intre noi si Europa. Nu trebuie sa comitem vreo naivitate si sa ne inchipuim ca la 1 ianuarie 2007 ne vom trezi dintr-un vis urat, iar toate aceste diferente vor disparea. Ele vor mai exista mult si bine. Personal, cred ca Romania va accede la nivelul european de civilizatie si performanta peste inca 20 de ani. Iar tot acest rastimp va fi destinat pasilor de crestere deloc usori, marunti dar siguri. Si totusi, de ce este bine sa ne integram cat mai repede in Europa, chiar daca suntem departe de ea? Dintr-un singur motiv. Doar impunerea unor reguli clare de performanta, eficienta, poate chiar si de civilizatie va face natiunea noastra sa prospere. Altfel, vom mai schimba zece guverne si noi tot departe de lumea civilizata vom ramane. Integrarea europeana este vitala pentru reforma mentalitatii, cresterea nivelului de trai, pentru o clasa politica cu mult mai responsabila si valoroasa. Dupa zeci de ani de comunism si neocomunism, Romania nu mai are resurse proprii de mobilizare si vointa pentru a progresa substantial si semnificativ. Este nevoie de o perfuzie profesionista, cum numai statele vest-europene pot furniza, care sa ne ridice din patul letargiei generale in care tot zacem de 60 de ani.
Uitandu-ma retrospectiv, observ ca prezentul pe care il traim nu are nimic in comun cu trecutul de glorie pe care natiunea asta, acum amarata, l-a trait. Politicienii de astazi nu au dreptul nici macar sa rosteasca numele marilor oameni de stat care faceau inclusiv cancelariile europene sa tremure de respect si admiratie. Ar putea oare vorbi vreun amarat de politician de astazi cu marele cancelar Bismarck asa cum a vorbit P.P. Carp? Ar putea orice diplomat roman sa faca Europa sa se invarta dupa el asa cum facea la un moment dat Nicolae Titulescu? Raspunsul este la indemana oricui. Prezentul pe care il traim se detaseaza insa printr-o mare meteahna: distruge trecutul, singurul de care putem fi cu adevarat mandri. In timp ce Europa civilizata ridica socluri peste socluri pentru, totusi, putinii mari oameni de stat pe care i-a avut, noi daramam toate soclurile nenumaratilor eroi cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat. Ar fi trist ca Europa sa ne invete sa ne pretuim istoria si strabunii. Cred ca este singurul domeniu unde nimeni nu ar trebui sa ne invete nimic, ci noi ar trebui sa fim capabili a le arata celorlalti despre noi. In orice caz, apropierea iminenta de Europa poate fi un colac de salvare pentru pacientul Romania. Cu o singura conditie. Cel salvat sa se ridice si sa invete din experienta salvarii.
