E limpede că suntem făcuţi să trăim prin reprezentanţi, cu procură. Dacă mai era nevoie, isteria iscată de nunta de la Londra a confirmat-o. În toată nebunia asta, a crizei care nu se mai termină, a şomajului care creşte, până şi Sorin Ovidiu Vîntu a mai avut tăria să le ureze celor care voiau să-l asculte „vizionare plăcută la nunta regală”, deşi era pândit serios de un arest ceva mai lung decât cel de data trecută, nu şi decât cel de dinainte de ’89.
Toată povestea cu sutele de mii de deplasaţi la Londra, ca să vadă ce?, cum le trece prin faţă (dacă aveau norocul) o caleaşcă din alte vremi cu doi tineri nu grozav de chipeşi din aceste vremi, dar purtându-se şi fiind purtaţi tot ca-n alte vremi, mi-a amintit o scenă din sumbrul film „Colina” (1965), realizat de marele regizor de curând dispărut Sidney Lumet, cu Sean Connery în rolul principal. Acolo, teroarea dintr-o puşcărie militară britanică din nordul Africii se spărgea într-o izbucnire de veselie, ca o eliberare, când unul dintre soldaţii condamnaţi se dezbrăca în faţa tuturor, făcând gesturi deşucheate şi comentarii glumeţe la adresa „hotelului” în care se aflau cu toţii. Dar să vedeţi ce izbucnire era în sala de cinema, unde stătusem până atunci cu sufletul la gură să mai vedem dacă rezistăm la imaginea terorii din lagărul lor. Ca şi cum al nostru nu ne ajungea. Ceva similar va fi fost, o eliberare, şi nunta regală de la Londra, pentru atâţia oameni care uitau o clipă – două de necazurile nesfârşite ale acestei tranziţii generale de la un capitalism cunoscut la unul încă necunoscut, cum susţin experţii că ar fi ceea ce se petrece cu noi. Şi, în plus, fireşte, şi iluzia că poveştile chiar se întâmplă, că mai există prinţi şi prinţese, care trăiesc ca-n basme, adică, oricum, fără crize economice şomaj şi recesiune.
Ar mai fi fost, zilele astea, un eveniment important, de departe mai important decât nunta aceea, dar acesta nu aduce eliberare decât spiritelor religioase, şi anume beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, la Vatican. Se spune că au venit şi acolo câteva sute de mii de credincioşi (vedeţi diferenţa, dincolo erau turişti pur şi simplu), care să asiste la eveniment, să-l vadă pe actualul papă pronunţând formulele rituale şi mai ales să strige „Santo subito!”, adică sanctificare pe loc, fără a mai trece prin stagiatură. Culmea, se spune că şi celebrul Robert Mugabe, dictatorul din Zimbabwe, care are interdicţie de intrare în UE, a fost lăsat să tranziteze pentru o dată Roma, ca să ajungă la Vatican.
Aici, însă, sunt sigur că nu au fost două miliarde de telespectatori care să asiste fericiţi la fericirea altcuiva, aşa cum s-a întâmplat cu nunta londoneză. Deşi, din punctul de vedere al celui care crede, de data asta fericirea este a fiecăruia, evenimentul e o participare mai mult decât dincolo, unde e simplu spectacol. Aflăm din toate aceste asistenţe mai pasionate decât propriile noastre participări, acolo unde suntem admişi şi chemaţi, că avem, de fapt, mai degrabă vocaţia de spectatori decât de actori. Bărbaţii puteau să-şi dea seama de asta din felul cum consideră meciurile de fotbal, unde se identifică până la uitare de sine cu echipa favorită sau cu anumiţi jucători, când, de fapt, n-ar fi în stare să trimită mingea nici douăzeci de metri în faţa lor, iar femeile, dar probabil că şi mulţi bărbaţi, din felul cum urmăreau până mai ieri şi poate şi azi peripeţiile televizate ale unor familii de prost gust care au ales să-şi spele rufele în public. Pentru astea, exemplul caselor regale ar fi instructiv, dacă l-ar înţelege.
