În aceste zile, criza românească a ajuns la un punct de creştere semnificativ. Suntem într-o etapă în care griparea economiei, deciziile de tăieri din salariile bugetarilor, devalorizarea leului nu mai sunt singurele semne rele. Blocajelor şi marşarierului descrise li se alătură vremea rea şi inundaţiile masive, care, împreună, diminuează şi şansele agriculturii naţionale de a astâmpăra foamea, lăsând, în plus, o parte a populaţiei fără acoperişuri deasupra capului. Se vorbeşte deja – ca în 1970 sau 1975 – despre inundarea controlată a anumitor zone, cu scopul de a salva de la dezastru unele mari oraşe. Proasta administraţie (şi centrală, şi locală) îşi arată din plin, în asemenea momente, chipul penibil, grăitoare pentru ea fiind sacrificarea înălţării de diguri, decisă în 2008, în favoarea ridicării unor săli de sport. Asta e ca şi cum ai ezita care cercei să ţi-i pui, deşi ai picioarele murdare de noroi şi ai face mai bine să laşi cochetăria deoparte, începând prin a le spăla. Guvernarea merge altfel bine. Atât preşedintele, cât şi premierul au ieşit în vizite consolatoare de lucru, dar de astă dată nu mai pare să ţină ca în alte rânduri, sătenii sinistraţi s-au trezit că îi bombănesc sau că, în altă parte, sacrifică din puţinul lor tomate şi ouă pe care le aruncă în direcţia demnitarilor.
Timorat – sau înţelept şi ponderat, Emil Boc nu a observat nimic şi, pe de altă parte, a recunoscut dreptul oricui la protest. Asta nu i-a împiedicat însă pe zeloşii zbiri ai locului să le umfle amărâţilor protestatari nişte amenzi reprezentative. De-ar fi băieţii în uniformă tot atât de eficienţi în stăvilirea furturilor în stil mare, a abuzurilor şi a ticăloşiei, poate că nici ouăle sau roşiile nu s-ar mai irosi în acelaşi chip. Regalul i-a aparţinut totuşi înaintemergătorului Traian. În faţa unei biete profesoare rămase fără casă, mamă singură a unui copil şi posesoare de salariu modest ce urmează a fi scurtat cu un sfert, preşedintele s-a transformat în filosof şi moralist, neînţelegând de ce nu îşi asigură oamenii casele. Fireşte, nu există nici o societate de asigurări suficient de aventuristă pentru a asigura astfel de case ce se prăbuşesc precum cărţile de joc la viiturile ocazionale ale apelor din zonă, dar asta nu e o piedică în calea retoricii. Omul nu a făcut, probabil, în viaţa lui naveta, de unde să priceapă cum e să alergi după tren, să-ţi faci orele, să fugi iar după tren şi să vii acasă să-ţi creşti copilul, în timp ce cu o mână găteşti, iar cu cealaltă completezi planuri de lecţii. Ideea lui Băse era că doamna derapează şi că mai bine ar face ciocul mic, pentru că – aşa se putea înţelege din zisele cotroceniene – ar avea şi dânsa o vină pentru calitatea proastă a educaţiei din România. (Şi dacă n-are?).
Grav e că preşedintele a confundat vehemenţa exasperării cu „ţăţismul”. Când calci pe covoare în care ţi se anfundă piciorul, printre lachei şi birocraţi stilaţi, ţipătul unei mame rămase fără casă, singură, cu copilul ei, sună strident ca naiba. În numai câteva luni, Băsescu amatorul de întâlniri populare şi-a modificat misterios dispoziţia, devenind posac în faţa interpelărilor năpăstuiţilor. În rest, domnul preşedinte a avut o zi bună. Unei alte femei, nemulţumită de pensia ei de numai 300 de lei, care i-a spus că a muncit numai 12 ani, i-a replicat sceptic şi cu destul umor: „Cam puţin pentru o viaţă de om!”. Păi, da, dar celor care, poate, au concediat-o nu li se va fi părut la fel. Sau poate că a crescut mai mulţi copii în casa ei actualmente inundată. Sau nu s-a găsit pentru nivelul ei de educaţie profesională măcar un locşor în toată România asta blagoslovită. Dar astea sunt, fireşte, detalii insesizabile din piscul ierarhiei, unde şomajul e o abstracţiune exprimată în procente. Tot o femeie a dat vina pe PDL pentru toată sărăcia actuală, ceea ce nu-i putea plăcea preşedintelui. A îndemnat-o deci să nu facă politică, deşi tocmai politica l-a adus acolo unde se află acum domnia sa, preşedintele, cu bune şi cu rele. Ce să mai vorbim? Din puţinele frânturi transmise de televiziuni şi ziare, vizita printre sinistraţi a celor doi bărbaţi de seamă ai României a dezvăluit mai mult decât patru guverne Boc şi două decenii de politică băsesciană.
