Cătălin Voicu, reţeaua sa, discursurile, metodele şi nevoile pe care senatorul PSD le rezolva în subteran au conotaţii penale, dar şi o valoare istorică. Ele sunt proba continuităţii vechiului sistem la cel mai înalt nivel în statul de drept născut din resturile Ceauşeştilor. Cred că, după ce au lecturat zilele acestea interceptările din dosarul „Voicu” apărute în presă, pe mii de foşti activişti şi alţi paraziţi hrăniţi din seva roşie a „Epocii de Aur” i-a încercat un călduţ sentiment de nostalgie. Nostalgia acelor vremuri când, în toată ţara, prim-secretarul te rezolva la Bucureşti, securistul te „scotea” la miliţian, directorul de întreprindere te aranja la un tovarăş judecător, când şeful de aprozar îi rezolva şi el pe potentaţi cu tot ce se preta la oală. Codul eschivării în faţa legii era încifrat în codul relaţiilor, restul se pierdea în detalii. Iar la final se „dădea o masă”, manevra tipică prin care se celebra victoria fărădelegii. Aveau şi acele timpuri hedonismul lor.
Acum, după 20 de ani, avem, în sfârşit, proba materială că lucurile stau la fel. Dialogurile Voicu-Căşuneanu, Voicu-Costiniu, Voicu-Mazăre, Costiniu-Căşuneanu arată că, de principiu, nimic nu s-a schimbat. Doar şpăgile şi personajele sunt altele, inşi din generaţia care la Revoluţie se învârteau între 20 şi 40 de ani; arivişti iţiţi din eşaloanele 2, 4 şi 5, o dată ce hăţurile statului au fost preluate strâns de garantul lor fidel din toţi aceşti ani, preşedintele Ion Iliescu. Îmi permit aici o speculaţie personală vizavi de domnul Iliescu: cred că dumnealui însuşi, în liniştea biroului de lucru îngrijit de doamna Nina, a încercat fiorul anilor de odinioară; sentimentul acela catifelat de admiraţie faţă de tinerii descurcăreţi ca senatorul Voicu şi familiaritate cu poza magistraţilor care se gudură, de genul Costiniu. Din acest punct de vedere, Ion Iliescu poate fi mândru. Idealurile pe care le-a servit în tinereţe sunt vii şi azi. Apoi, Ion Iliescu se poate simţi răzbunat, deşi Ceauşescu n-a mai apucat să vadă cu ochii lui adevărul adevărat: gurul actualei stângi româneşti nu a întinat nici un ideal, ci, din contră, mandatele sale la Cotroceni le-au consolidat. Iar astăzi culegem roadele „sărăciei şi cinstei” iliesciene sub forma robelor făcute preş sau a garanţiilor primite de Căşuneanu în apropierea Sfintei Parascheva.
Şi, pentru ca sarea să nu lipsească din bucate, Ion Iliescu intră în hora declanşată de interceptările „Voicu” lansând ghiuleaua dogmatismului relativist. Schijele obuzului său ar trebui să perforeze credibilitatea procurorilor şi să-i martirizeze pe Voicu şi amicii săi interceptaţi de DNA. În primul rând, crede Ion Iliescu, apariţia în presă a interceptărilor „e o diversiune pentru a sustrage atenţia de la problemele reale”. Posibil, dar din perspectiva „Voicu”. Altfel, rămân stimabile „diversiunile” care ne înfăţişează cum se corupe la nivel înalt. Apoi, continua luni fostul şef de stat, „astea nu sunt stenograme, ci nişte înregistrări cum făcea Securitatea pe vremuri, când băga microfoane sub masă la restaurant. Asta e prima porcărie, pe care nimeni nu o semnalează, datoria noastră asta e. De ce se mai practică această porcărie securistică, cine o comandă şi cine o foloseşte?”. Prin aceste intervenţii, Iliescu însuşi ne spune franc că el a rămas acelaşi, din vremea în care basca se plimba ca moaştele pe capetele activiştilor, iar sistemul moştenit nu trebuie reformat. Acum, dacă senatorul Voicu şi interlocutorii săi de cafele interceptate vor mai multe de la Ion Iliescu, chiar că sunt deplasaţi.
