În dialogul cu Gabriel Liiceanu de la Ateneu, Herta Muller a criticat intelectualii români, acuzându-i de falsฤ rezistenลฃฤ ลi pasivitate în timpul comunismului.
Înainte de primirea Premiului Nobel, vizitele Hertei Müller în România treceau aproape neobservate – în 2009, scriitoarea a participat în România la un eveniment de provincie, Festivalul de Literaturฤ „Oskar Pastior” de la Sibiu, iar ecourile abia de au trecut graniลฃele judeลฃului. Nobelul a schimbat însฤ radical percepลฃia publicฤ asupra scriitoarei. Vizita de luni seara a stârnit un interes incredibil în rândul publicului bucureลtean, care s-a înghesuit sฤ intre în clฤdirea Ateneului. O altฤ mulลฃime de oameni încerca sฤ facฤ rost de o invitaลฃie; la 19.30, la o orฤ dupฤ debutul evenimentului, oamenii mai negociau cu portarii din spatele uลilor încuiate un eventual acces. Cei care au avut norocul sฤ se afle în salฤ au asistat la una dintre puลฃinele dezbateri autentice, fฤrฤ mฤnuลi, pe subiectul complicitฤลฃii intelectualilor cu dictatura.
Rฤfuiala cu intelectualii români
În dialogul dintre Herta Müller ลi filosoful Gabriel Liiceanu, mฤrul discordiei a fost angajamentul politic inconsistent al intelectualilor români în comunism, care, chiar dacฤ au refuzat sฤ laude ลi sฤ sprijine sistemul, nici nu au îmbrฤลฃiลat vreo formฤ deschisฤ de protest politic.
Pentru Liiceanu, elita intelectualฤ s-a opus sistemului refuzând sฤ-ลi „prostitueze cuvintele” ลi sฤ scrie cฤrลฃile propagandistice pe care regimul le vroia: „Unii dintre noi am avut naivitatea sฤ credem cฤ aveam un angajament politic. Dar acum aflฤm de la dvs. cฤ acest mod de a nu ne prostitua cuvintele a fost prea puลฃin, cฤ el nu a fost un angajamant politic, ci un vinovat apolitism”. Rฤspunsul Hertei Müller a venit sec, sprijinit pe comparaลฃia cu ลฃฤrile din centrul Europei, unde s-au înregistrat miลcฤri de protest chiar ลi în sânul Bisericii ลi unde „au fost mai mulลฃi oameni care au spus ceva împotriva regimului. În România, dacฤ vrei sฤ vorbeลti de dizidenลฃฤ, nu ai ce sฤ spui, decât, eventual, cฤ nu a fost dizidenลฃฤ organizatฤ. Radu Filipescu, preotul Calciu, Paul Goma au fost lฤsaลฃi singuri, cine i-a sprijinit? Protestatarii au fost prea puลฃini ลi cine ลi-a ridicat capul a fost lฤsat singur”.
Concluzia scriitoarei este necruลฃฤtoare: rezistenลฃa prin culturฤ a intelectualilor este vorbฤ în vânt („când eu am avut probleme cu dictatura, cei mai mulลฃi au tฤcut”), iar duritatea dictaturii în România se datoreazฤ ลi intelectualitฤลฃii care s-a refugiat în culturฤ, pฤstrându-ลi astfel o foarte confortabilฤ neutralitate politicฤ. „Ce vreลฃi dumneavoastrฤ sฤ laud mi se pare prea puลฃin, n-am ce sฤ spun. Este o modalitate de a rฤmâne onest personal, sฤ nu te murdฤreลti, dar nu a fost ceva împotriva dictaturii, care sฤ deranjeze clanul de ceauลiลti ลi securiลti. Dacฤ ar fi fost foarte mulลฃi care sฤ deranjeze aceastฤ dictaturฤ, ea nu ar fi putut sฤ se facฤ tot mai sinistrฤ. Pânฤ la urmฤ, nimeni din Est nu a umblat cu maลina de scris la poliลฃie ca noi, care trebuia sฤ obลฃinem permis pentru folosirea ei”, a observat câลtigฤtoarea Nobelului fฤcând referire la faptul cฤ scriitorii trebuiau sฤ-ลi înregistreze maลinile de scris pentru a putea fi identificaลฃi în cazul în care ar fi apฤrut manifeste sau scrieri subversive în regim de samizdat.
Scriitorii s-au enervat pe sistem „în sinea lor”
Replicile care au urmat acestui dialog spun multe despre cât de puลฃin conciliabilฤ este poziลฃia celor doi oameni de culturฤ: „Dumneavoastrฤ aลฃi fost (sฤ vฤ înregistraลฃi maลina de scris – n.r.)?”, a întrebat filosoful. „Da”, a rฤspuns Herta Müller. „Eu n-am mers”, a contraatacat Liiceanu. „Oh, sunteลฃi dizident”, l-a ironizat scriitoarea. „De ce aลฃi mers?” „Ca sฤ folosesc maลina de scris fฤrฤ sฤ mฤ aresteze”. „ Trebuia sฤ fiลฃi dizidentฤ ลi sฤ vฤ asumaลฃi riscul, sฤ nu vฤ lฤsaลฃi umilitฤ în felul acesta.” „Da, dar vedeลฃi, n-am fost. Poate nici n-am fost dizidentฤ, pe când alลฃii au fost, cei care ลi-au scris cฤrลฃile cu limbaj curat (necontaminat cu propagandฤ – n.red.)”.
Înลฃepฤturile ลi contrele au fost prezente pe toatฤ durata dezbaterii – când povesteลte despre situaลฃiile umilitoare în care te punea regimul comunist, Gabriel Liiceanu remarcฤ, ironic, „asta ni s-a întâmplat mai multora”, iar Herta Müller riposteazฤ: „Trebuia sฤ vฤ enervaลฃi”. „Dar ne-am enervat”, spune Liiceanu. „Desigur. ลi asta a fost tot”, conchide scriitoarea, în hohotele asistenลฃei. Scriitorii care „nu ลi-au întinat cuvintele” ลi-au consumat furia pe sistem în interior, „s-au enervat în sinea lor”, în cuvintele acide ale scriitoarei. Întrebatฤ dacฤ se considerฤ dizidentฤ, Herta Müller, care în timpul comunismului a avut doar meserii fฤrฤ tangenลฃฤ cu cultura, a parat spunând cฤ nu se considerฤ dizidentฤ, ci o persoanฤ obiลnuitฤ: „Am avut ลi nenorocul sฤ lucrez acolo unde cei mai mulลฃi intelectuali nu au ajuns. M-au tot împins de colo colo ลi am ajuns sฤ vฤd cum trฤiesc oamenii normali… Am vrut sฤ trฤiesc normal, sฤ nu fac ceva de care sฤ nu pot sฤ vorbesc pe urmฤ. Mi-a fost greaลฃฤ de funcลฃionarii ฤลtia, nulitฤลฃile pe care le vedeam în fabricฤ, în magazin, la poลtฤ, la doctor, fiecare avea niลte aluri ลi trata oamenii de parcฤ ar fi, mฤ scuzaลฃi, «ultimul cฤcat»”.
„Când stau aici nu sunt scriitoare, e altฤ meserie – e circ”
Valorificarea suferinลฃei a fost un alt punct de divergenลฃฤ în discuลฃia dintre cei doi – scriitoarea a tฤiat scurt argumentul filosofului, care susลฃinea cฤ trauma ลi suferinลฃa aduse de comunism celor sensibili le-ar fi creat acestora o înลฃelegere superioarฤ: „N-am nici o înลฃelegere superioarฤ a lumii, tot aลa cum n-am de fapt o înลฃelegere a ei. Eu nu pricep lumea ลi de aia scriu… Când stฤteam în România ลi mฤ gândeam seara la ce s-a întâmplat în cursul zilei, nu puteam sฤ-mi dau seama. De altfel, nici nu-mi permiteam sฤ mฤ gândesc într-un arc mai mare, o perspectivฤ mai largฤ. Îmi ajungeau lucrurile micuลฃe ลi exacte care se tot adunau lângฤ mine, fiindcฤ lor trebuia sฤ le fac faลฃฤ. Nu am putut sฤ-mi pun probleme, pur ลi simplu a trebuit sฤ fac faลฃฤ ลi asta îmi absorbea toate energiile din cap, tot ce puteam rezulta. De înลฃelegere superioarฤ nici nu putea fi vorba”. Scrisul este pentru scriitoare o vocaลฃie pe care o practicฤ doar în singurฤtate, „e ceva ce mฤ chinuieลte ลi nu mฤ lasฤ în pace ลi mฤ obligฤ sฤ-mi screm mintea pânฤ nu mai pot, dar când o fac mฤ ajutฤ. Când stau aici nu sunt scriitoare, sunt scritoare doar când sunt singurฤ cu mine. Ce fac aici e altฤ meserie – e circ.”
„Patrie este ceea ce nu poลฃi sฤ suporลฃi ลi ceea ce nu poลฃi sฤ pฤrฤseลti”
Sentimentul exilului a fost celฤlalt leitmotiv în discuลฃia de la Ateneu, scriitoarea repetând o idee mai veche, anume cฤ nu mai e posibil sฤ se întoarcฤ definitiv în România: „Eu m-am nฤscut aici, am trฤit toate cele pânฤ în ’87 ลi dupฤ aia gata, m-au dat afarฤ, nu am mai putut sฤ mฤ întorc. Cred cฤ (întoarcerea – n.red.) ar fi o iluzie. Istoria dintotdeauna a exilului e cฤ nu te mai întorci cum ai plecat. Nu cฤ nu ai vrea – ci cฤ a trebuit sฤ te schimbi acolo, sฤ-ลฃi aranjezi altfel viaลฃa ลi când vii înapoi descoperi cฤ lucurile s-au tฤiat.” În comunitatea germanฤ din România, întoarcerea nu-ลi mai are rost – „în sate mai sunt 3-4 oameni în vârstฤ care nu mai au pe nimeni ลi casele de bฤtrâni sunt viitorul minoritฤลฃii germane din ลฃara asta. Dacฤ aล vrea sฤ revin sฤ continui nu aล avea cu ce, cu cine ลi este imposibil. Toลฃi aลtia sunt undeva în lume ลi pe mine asta câteodatฤ mฤ doare; dar alt-minteri spun cฤ am avut ลi noroc.” Chiar dacฤ preferฤ cuvântului ideologizat „patrie” pe acela mai intim de „acasฤ”, scriitoarea încearcฤ sฤ-l defineascฤ: „De multe ori am zis în Germania cฤ «heimat/patrie» este ceea ce nu poลฃi sฤ suporลฃi ลi ceea ce nu poลฃi sฤ pฤrฤseลti. Poลฃi sฤ pleci cu picioarele, dar duci cu tine greutฤลฃile din cap. Tâmpita de patrie vine cu tine dacฤ nu vrei. ลi te chinuie ลi acolo unde te-ai dus sฤ scapi cu viaลฃฤ.”
„Cu cât era ลฃara mai prฤpฤditฤ, mai puneau o strofฤ la imn”
Dialogul a luat sfârลit cu o amintire din comunism a Hertei Müller. Dupฤ „nu ลtiu câte luni de ลomaj”, ea ajunge sฤ predea ca suplinitoare la o grฤdiniลฃฤ, cu speranลฃa cฤ slujba aceasta nu va fi ideologizatฤ, „sunt copii mici, nimeni nu se uitฤ ce ลi cum”. Însฤ din prima zi descoperฤ cฤ programul trebuie sฤ înceapฤ cu intonarea imnului interminabil al României comuniste – „Cu cât era ลฃara mai prฤpฤditฤ, mai puneau o strofฤ.”
Îi învaลฃฤ pe copii un cântecel de iarnฤ, însฤ „copiii nu erau obiลnuiลฃi, aลa cฤ a trebuit sฤ le explic de ce fulgul are o rotiลฃฤ albฤ, de ce cade aลa. Nu mai ลtiau decât chestii ideologice, mama, mama bunฤ ลi pac, într-a treia strofฤ – Elena. Nu te mai aลteptai, dar pânฤ la urmฤ tot venea.” A doua zi, proaspฤta educatoare se face cฤ uitฤ de momentul ritualic al imnului, dar copiii vigilenลฃi îi atrag atenลฃia. „Apoi s-au pus într-un semicerc ca niลte soldaลฃi, cu mâinile lipite de corp ลi au început sฤ cânte. Dupฤ trei strofe, le-am spus foarte bine, ajunge – dar unul a spus cฤ nu e tot, aลa cฤ a trebuit sฤ-l cânte pânฤ la capฤt.” „Copiii aceia”, a întrerupt-o filozoful, „au acum 25 de ani”. „Poate n-au ieลit încฤ din acele idei – dar depinde de ce li se spune acum”, s-a îndoit Herta Müller.
„Atunci are ลi circul nostru din seara asta un sens”, a observat filosoful. „Nu ลtiu.” „Poate le spune ceva”, a insistat Liiceanu. „Poate”, a pus punct Herta Müller dezbaterii. O dezbatere care dacฤ ar fi avut loc cu 10-15 ani mai devreme ลi ar fi implicat mai mulลฃi intelectuali formatori de opinie, ar fi schimbat poate faลฃa culturii româneลti.
Coadฤ ca pe vremuri la autografele Hertei Müller
O aglomeraลฃie de nedescris ลi niลte crize de nervi ale unor pensionari cam agitaลฃi au însoลฃit lansarea seriei de autor Herta Müller, asearฤ, la librฤria Humanitas Kretzulescu. Andrei Pleลu a fost cel care prezentat-o publicului pe marea scriitoare de care îl leagฤ o „prietenie de cursฤ lungฤ”. „Voi vorbi puลฃin pentru cฤ ลtiu cฤ Hertei nu-i plac lucrurile astea. Nu-i plac festivismele, vorbele mari, temenele, zâmbetele de circumstanลฃฤ ลi blabla-urile. „Da. Aลa e”, a confirmat scriitoarea zâmbind. „Motivul pentru care Hertei nu îi plac aceste lucruri este acela cฤ ea e un om cât se poate de autentic, ori în situaลฃii precum cea de faลฃฤ, toลฃi suntem un pic neautentici. Unii dintre dumneavoastrฤ aลฃi venit pentru cฤ vreลฃi sฤ vฤ lฤudaลฃi apoi pe la cunoลtinลฃe cu un autograf al Hertei Müller, alลฃii, care au apucat alte vremuri, au intrat pentru cฤ au vฤzut coadฤ ลi se ลtie cฤ la coadฤ te aลezi chiar dacฤ nu ลtii «ce se dฤ»”.
La aceastฤ afirmaลฃie, o femeie a strigat iritatฤ: „Nu avem nevoie de jigniri!”, în timp ce un domn, ลi mai nervos, a urlat din mulลฃime: „N-am venit sฤ te ascultฤm pe dumneata, ci pe doamna Herta Müller!” Cei prezenลฃi au rฤmas ลocaลฃi vฤzând asemenea manifestฤri, dar Andrei Pleลu a parat cu eleganลฃฤ „lovitura” venitฤ din public: „Ei bine, recunosc cฤ ลi eu am fost puลฃin neautentic, pentru cฤ nici eu nu am venit aลa dintr-un elan personal, ci pentru cฤ m-au rugat Herta ลi prietenul meu Gabriel Liiceanu. Dar Herta e întotdeauna autenticฤ. De altfel, motivul pentru care a plecat din ลฃarฤ este tocmai acela cฤ nu existฤ sistem care sฤ favorizeze neautenticul mai mult decât dictatura. În dictaturฤ sฤ faci ลi sฤ spui lucruri în care nu crezi devine o a doua naturฤ. Ori Herta nu putea suporta aลa ceva. Închei prin a spune: „Herta, mor dupฤ tine! Îmi place cum scrii, ce spui, cum trฤieลti!” Scriitoarea nu a adฤugat decât câteva cuvinte, mulลฃumind editurii ลi traducฤtorilor sฤi, dupฤ care ลi-a suflecat mânecile ลi a început sฤ dea autografe. ลi, având în vedere faptul cฤ admiratorii sฤi fฤcuserฤ o coadฤ ce se întindea pânฤ la Palatul Regal, a avut ceva de lucru. (G.L.)