Pentru majoritatea românilor, faptul că vremurile sunt cu atât mai grele cu cât s-au lăsat surprinşi de criză nepregătiţi, iar viitorul nu pare deloc sigur nu mai constituie doar opinii vremelnice, ci un fel de adevăruri absolute. Opinia publică s-a blocat în cea mai neagră stare de spirit de după 1990. În timpul precedentei crize economice dintre 1998 şi 2000, mai exista încă speranţa legată de integrarea europeană şi alternanţa la guvernare. Astăzi, speranţele par să se fi năruit. Nu mai există nici alternativă guvernamentală, nici Europa nu mai apare – ca acum un deceniu – drept soluţia miraculoasă la toate problemele României. Iar discursul anticorupţie, care făcea posibilă rotativa guvernamentală, a fost compromis, la rândul său, cu atât mai mult cu cât a rămas doar la nivelul discuţiei despre reforma „justiţiei”, fără să contribuie la elaborarea unor politici care să vizeze fundamentele sociale şi culturale ale fenomenului. Între timp, aşa-zisa politică „de dreapta”, mizând, în lipsa altor mijloace, pe populism şi justiţiarism, a transformat atitudinea generală, şi aşa defavorabilă, în privinţa clasei politice într-o nouă „ură de clasă”.
Astăzi, până şi retorica utilizării eficiente a fondurilor structurale nu mai prinde. În aceste condiţii, depresiunea economică, care a distrus peste tot în lume iluzia clasei mijlocii în promisa prosperitate generală, chiar dacă nu este cauza, oferă ocazia manifestării din ce în ce mai clare a sentimentelor antidemocratice. Şi cum politicienii, după ce au reuşit să distrugă punţile de legătură cu societatea, au căzut pradă unui autism politic periculos, comunicarea socială nu se mai poate realiza. Ei par să vorbească, dar cine îi mai ascultă?
Tot restul nu e decât spectacol mediatic pentru un public şi aşa din ce în ce mai redus. Oricum, ultimul lucru de care pare să le mai pese astăzi majorităţii politicienilor români este democraţia, fie ea economică, politică sau socială. Ordinea formelor democraţiei de mai sus nu este întâmplătoare, câtă vreme discursul despre rolul reglator al economiei de piaţă a fost crezul ultimelor două decenii. Dar, o dată cu depresiunea economică, promisa egalitate întru prosperitate nu mai pare posibilă. Şi cum în discursul public românesc teza neoliberală care considera capitalismul drept condiţie sine qua non a democraţiei era regula, democraţia politică este, la rândul său, în derută. Critica Parlamentului şi a parlamentării, de la cererea cu caracter ultimativ a trecerii la monocameralism, pentru mai multă eficienţă, la posibila fraudare a votului pentru Legea pensiilor pentru a da şanse „reformei”, recursul la referendum ca armă politică antiparlamentară, discursul politic şi tehnocratic „reformist” şi scrâşnit privind lipsa alternativelor şi bonapartismul au compromis democraţia politică. Ca să nu mai vorbim de democraţia socială, privită ca un fel de continuare a „comunismului”. Aşa că, din principala sursă a democraţiei, egalitatea socială a fost transformată într-o fantomă a trecutului.
Nimeni nu pare într-adevăr preocupat de calitatea democraţiei din România. Şi cum nici publicul larg nu are opinii pozitive despre democraţie, cursul evenimentelor nu poate fi uşor inversat. Când instituţiile politice au fost compromise una câte una, când opoziţia, care se joacă de-a moţiunea, pare incapabilă să aducă alternativa şi pune sub semnul întrebării capacitatea şi voinţa sa de a construi alternative, publicul se va îndrepta spre altceva. Condamnate de egoismul organizaţional, de propria-le incapacitate, dar mai ales de inconsistenţa ideologică la condiţia de opoziţia eternă, PSD şi PNL nu par capabile să preia mesajul publicului. Poate că unii mai au senzaţia că „mămăliga nu dă în clocot”, dar sentimentul antipolitic care predomină în societatea românească nu va rămâne nereprezentat. Iar pentru că partidele-„sistem” nu sunt capabile să preia mesajul, riscul unor mişcări antisistem mult mai ample decât în alte state europene a crescut invers proporţional cu forţa opoziţiei.
