Am asistat recent la un schimb de replici desfăşurat în plină şedinţă de dezbatere a bugetului într-una din comisiile parlamentare, în care unul dintre membri îşi apostrofa colega de comisie cu epitetele de „nulitate” şi „curvă”. În primă fază, întrebat de ziarişti, parlamentarul (PSD) nu înţelegea de ce ar trebui să-şi ceară scuze. A făcut-o până la urmă, după o zi de gândire, cam cu jumătate de gură.
Lista injuriilor proferate de politicienii români e mai lungă, n-am chef să o amintesc aici. Scuza ar fi că şi în alte parlamente există violenţe verbale, ba chiar şi fizice. Nu se susţine, căci scenele la care se face referire au loc în parlamentele unor ţări îndeobşte recunoscute prin deficitul de democraţie (prin ţările asiatice sau în spaţiul ex-sovietic).
O explicaţie (parţială) ar fi lipsa de educaţie, în sensul celor şapte ani de-acasă, a multora dintre politicienii români. Mulţi provin din familii aflate la prima generaţie trecută prin şcoli şi, deşi etalează în CV-uri tot felul de masterate (la o privire mai atentă, cu valoare îndoielnică), stilul e ceea ce le lipseşte cu desăvârşire. Hainele croite la Londra sau Milano stau adesea pe ei ca pe gard. Dar explicaţia e incompletă, căci am cunoscut mulţi rurali cu mai mult bun-simţ, care ştiu să facă distincţia între cum se vorbeşte la cârciumă şi cum se cuvine să te porţi într-o instituţie publică. Adevărul e că originea socială a multor politicieni români este acea clasă rezultată din industrializarea socialistă, nici ţărani, nici orăşeni, lipsiţi de controlul social caracteristic societăţilor rurale, şi care nu ajunsese să internalizeze normele care fac posibilă convieţuirea în aglomeraţiile urbane.
Problema este, cred, atitudinea fundamentală faţă de partenerul de dialog. Invitat la o dezbatere publică, la un „talk-show”, politicianul român pare să aibă un singur scop: să „i-o zică” adversarului politic, să „îl facă praf”, să „i-o tragă”. Uitaţi-vă cu atenţie la orice astfel de dezbatere. Aveţi vreo clipă senzaţia că vreunul dintre participanţi încearcă să înţeleagă şi să cântărească argumentele preopinentului? Vi se pare doar. Dacă ţi se pare că ascultă atent, concentrat, e doar pentru că pândeşte pauza de respiraţie a vorbitorului, moment în care să-şi plaseze tirada pregătită din vreme pe tema indicată de la partid.
Structura de bază a argumentaţiei politicianului român este „tu vorbeşti, care…?”. Cu alte cuvinte, nu se ia în discuţie argumentul, ci emitentul acestuia. Este uşor de utilizat, pentru că, odată construită o cale de atac împotriva persoanei pe care trebuie „să o combaţi”, ea poate fi aplicată indiferent de tema în cauză. La rigoare, dacă nu ai cu ce să ataci persoana din faţă, faci apel la grupul din care face parte. Folosită de către ambele părţi, această structură a „argumentaţiei” se autoimpune, face imposibilă comunicarea reală, căci cel atacat „ad hominem” nu poate decât să escaladeze, replicând pe măsură.
În Parlament lucrurile nu se petrec altfel. În principiu, această instituţie este făcută pentru ca proiectele de lege să fie îmbunătăţite prin contribuţia celor cu orientări politice diferite de cele ale iniţiatorului. În realitate, legile importante sunt promovate prin asumarea răspunderii (a se vedea legea comasării alegerilor, atât de dragă mie), adică fără nici o şansă de a fi modificată măcar o virgulă. Cele care fac obiectul aşa-ziselor dezbateri primesc mii de propuneri de amendare, în ale căror şanse de izbândă nu cred nici autorii. Cazul Legii bugetului este edificator. Opoziţia a depus un număr aberant de amendamente, astfel încât, tehnic, nici nu ar fi fost posibilă discutarea lor cu seriozitate. În consecinţă, reprezentanţii coaliţiei de guvernământ le-au respins in corpore.
Discursurile sunt cu totul previzibile, deci plicticoase, rezumându-se la acuzaţii mai mult sau mai puţin fondate adresate adversarilor. Despre premierul Emil Boc bănuiesc că, şi dacă ar fi întrebat de către un reprezentant al opoziţiei cât e ceasul, ar răspunde:
„Voi, care atunci când ţara se afla în creştere economică, aţi îndatorat…”.
Aş vrea să cred despre un politician că, înainte de a formula un răspuns, ia o pauză, face efortul să înţeleagă ce a spus preopinentul şi, în loc să se întrebe „Cum îi demolez argumentul?”, îşi pune întrebarea: „Nu cumva are dreptate?”. Cam asta ar fi condiţia dialogului (dia-logos, mai multe raţiuni). Din păcate, nu am motive să cred că se întâmplă vreodată aşa. Dovada e că nu am auzit vreodată un politician spunând altuia: „Aveţi dreptate”. Unde nu e dialog, discuţia se reduce la invectivă. La urma urmei, ce diferenţă este între a insulta prin desconsiderare sau a o face prin cuvinte tari?
Mircea Kivu este sociolog
