Eşecul dezbaterii despre regionalizarea României este în acelaşi timp o veste proastă, pentru că împărţirea de acum este de-a dreptul dăunătoare dezvoltării, dar şi o veste bună pentru că propunerile o apucaseră de la bun început pe un drum greşit.
Pe de-o parte, propunerea Preşedinţiei viza împărţirea ţării în opt mega-judeţe cu populaţii de ordinul milioanelor, fără nici o unitate intermediară până la nivelul unor comune cu populaţiid e ordinul miilor sau chiar mai puţin. Aşa ceva este nefezabil şi nu se întâmplă aproape nicăieri. Pe de altă parte, propunerea Opoziţiei prevedea păstrarea aceloraşi regiuni prost-desenate dar şi a judeţelor actuale, adică a ineficienţei, corupţiei şi baronilor.
Niciuna dintre propuneri nu a ţinut cont de ce se întâmplă cu adevărat în teren. Chiar şi acum, România este împărţită de facto în 200-300 de regiuni mici şi relativ coerente. După acest principiu funcţionează chiar instituţiile de stat: judecătoriile (3-6 în fiecare judeţ), Pompierii (5-7 “raioane” care uneori nici măcar nu se suprapun cu graniţele artificial trasate ale judeţelor), Poliţia, Fiscul, spitalele sau chiar centrele de plată a subvenţiilor pentru agricultură. Aceeaşi logică este urmată de sectorul privat – tot în 200-300 de puncte sunt prezente băncile, lanţurile de magazine universale sau centrele logistice din domeniul farmaceutic.
Aceste servicii nu şi-au permis financiar să fie prezente în fiecare dintre cele 3200 de oraşe şi comune, dar nici nu-şi permit funcţional să se restrângă în cele 41 de reşedinţe de judeţ. Pentru ele, discuţia despre opt judeţe mari nu face decât să adâncească situaţia ruptă de realitate de acum. Principala nevoie este o coordonare mai bună, iar pentru asta administrara statului ar trebui să se adapteze la realitatea din teren.
Chiar şi din punct de vedere birocratic, unitatea de tip NUTS 3 este recomandată de standardele europene. O unitate administrativă NUTS 3 poate avea între 150.000 şi 800.000 de locuitori însă în practică se apropie sau depăşeşte limita superioară atunci când e vorba de oraşe sau de grupuri de localitalităţi compacte, cu densitate mare. Actualele judeţe, majoritatea întinse ca suprafaţă şi disparate, astfel că România are nevoie de unităţi mai multe şi mai mici pentru a respecta standardele de distanţă.
Organizarea la nivel NUTS 2, de regiuni, rămâne în continuare importantă, dar nu pe primul loc. În orice caz, nu poate fi făcută prin simpla grupare de judeţe, pentru că asta ar agrava aberaţiile împărţirii din ’68. Studiile Universităţii din Iaşi arată că până la o cincime din teritoriul României este reprezentat de comune care depind funcţional de un oraş din alt judeţ. Un exemplu: Zona Orşovei a fost mutată în 1968 din Banat într-un judeţ oltenesc – Mehedinţi. În loc să aparţină de Reşiţa, localităţile respective au acum ca reşedinţă de judeţ Drobeta Turnu Severin. Regionalizarea prin simpla comasare de judeţe ar accepta nedreptatea şi ar accepta-o, mutând centrul de comandă la Craiova. Studiul menţionat arată că în fiecare judeţ sunt 3-4 astfel de situaţii.
Desigur, există riscul teoretic ca o mărire a numărului de judeţe să complice birocraţia. Totuşi, nu este cazul, pentru că adevărata povară birocratică este mai jos, la nivelul comunelor. Fiecare comună are chiar şi 30 de angajaţi care în practică nu au ce face şi zece consilieri. În total, aici lucrează 100.000 de funcţionari, majoritatea pe posturi de “urbanişti” sau alte specialităţi asemănătoare care nu se justifică la un nivel atât de redus. De asemenea, în România ridică mâna nu mai puţin de 40.000 (!) de consilieri locali, remuneraţi. Aşa se face că banii colectaţi local nu ajung nici măcar pentru plata salariilor, iar primarii devin dependenţi de baronii judeţeni. Dacă o parte dintre atribuţii ar fi grupate la nivelul administrativ superior iar birocraţia comunală ar fi redusă la structura suplă a unei asociaţii de proprietari, economiile ar fi cu adevărat substanţiale. Evident, este nevoie şi de un flux nou al colectării banilor din taxe, de jos în sus.
În felul acesta s-ar rezolva simultan două probleme. În mod direct s-ar rezolva problema maşinăriilor electorale rurale, pentru că alegătorii nu vor mai fi puşi în situaţia de a-l vota pe cel care le dă bani ci pe cel căruia îi dau bani. O astfel de răsturnare de paradigmă este în măsură să facă minuni. În mod indirect s-ar rezolva şi problema baronilor, locali sau regionali, pentru că rostul lor de dispeceri ai banilor “de la centru” ar dispărea. Desigur, marea problemă a reorganizării este că mecanismul descris în acest paragraf este de natură să sperie pe toată lumea – de la primari de comună până la preşedinţi de partid – şi să ducă la împotmolirea completă a discuţiei.
Şi totuşi, dezbaterea despre reîmpărţirea teritorială nu are voie să moară. România este acum în faţa unei ferestre de oportunitate pe cale să se închidă – sfârşitul exerciţiului financiar 2007-2013, în timpul căreia UE nu agreează schimbările. Dacă până la sfârşitul perioadei clasa politică nu reuşeşte să se pună de acord, fereastra de oportunitate se va închide şi nu se va mai deschide până în 2021.
Se poate spune că România este acum, la propriu, în faţa încă unui deceniu pierdut.
