Fiecare limbă are un cuvânt specific pentru a defini apa. În limba swahili, vorbită de populaţia bantu, apa este numită „maji”, în daneză, „vand”, iar în japoneză „mizu”. Deşi toate aceste cuvinte descriu cel mai des întâlnit element ce susţine viaţa, din punct de vedere lingvistic ele nu au nimic în comun. Cu toate acestea, există un singur cuvânt care se pronunţă la fel în mai toate limbile de pe Pământ: „mama”.
Studiul realizat asupra cuvintelor „mama” şi „tata” ca termeni universali a fost realizat de lingvistul rus Roman Jakobson. El a explicat că cea mai simplă vocalizare este cea produsă prin rostirea vocalelor cu gura deschisă. Bebeluşii pot scoate astfel de sunete încă din prima zi, iar apoi, pe măsură ce experimentează realizarea altor sunete, ei încep să testeze unele dintre cele mai simple consoane, scrie descopera.ro.
De obicei, bebeluşii încep să folosească sunete pe care le pot face cu gura închiză sau „consoanele labiale” precum „m”, „p” „b”. Astfel, ei se concentrează pentru a crea noul sunet „mmmmm”, pentru ca apoi să se relaxeze deschizând gura şi eliberând sunetul „ah”. Ca urmare a tendinţei de vorbire a bebeluşilor de a repeta sunetele produse de ei, apar sunetele „ma-ma”, „pa-pa”, „ta-ta”, „ba-ba” etc.
Dar de ce gravitează copiii în jurul consoanei „m”? Din cauza sânilor. Sunetul „m” este cel mai uşor de produs de bebeluşi atunci când sug lapte de la mama şi simt plăcerea gustului. Chiar şi la maturitate, oamenii au tendinţa de a asocia „mmm” cu ceva bun sau gustos.
Lucrarea lui Jakobson sugerează că bebeluşul nu are idee că pe cea care îl îngrijeşte o cheamă „mama”. Pentru el, „mama” nu înseamnă „te iubesc, femeie-înger, cea care îşi sacrifică somnul şi cariera pentru mine”, ci doar „mâncare”.
