Nici un alt guvern din istoria recentă a României nu a fost aşteptat cu mai multă speranţă ca cel condus de Victor Ponta. “Lasă, că o să vină USL-ul să ne salveze” erau cuvintele pe care mi le spunea un tânăr în urmă cu doi ani. Şi nu era vreun asistat social, ci un om de afaceri care deţinea un service auto în provincie.
Recăderea economică a ţării, apăsarea tot mai mare a creditelor luate în exces de cam toată populaţia care se putea îndatora, combinată cu scăderea salariilor i-a făcut pe români să urască guvernarea PDL şi pe Traian Băsescu. Să urască până la punctul în care unii aproape că săreau la bătaie dacă încercai să le explici că Emil Boc a mai făcut şi lucruri bune.
Din păcate, în ciuda votului masiv pro USL, aceşti oameni nu au primit la schimb salvarea pe care o doreau, ci doar pe cel mai penibil guvern din ultimii 24 de ani. Numai guvernarea Convenţiei Democrate (CDR), dintre 1996 şi 2000, a mai fost marcată de atâtea bâlbe, incompentenţă şi miniştri care au ajuns la puşcărie ulterior.
Nici nu putea fi altfel, e mai mult decât evident acum chiar şi pentru cei mai naivi dintre alegători. Totuşi, acest executiv este condus de un prim-ministru care nici măcar un plagiat “profesionist” nu a fost în stare să facă.
Faptul că Victor Ponta a preluat în lucrarea sa de doctorat chiar şi greşelile de culegere ale autorilor pe care i-a copiat, ca un student mediocru, este un aspect care nu mai trebuie demonstrat, în ciuda tuturor comisiilor şi comitetelor care afirmă altfel.
Faptul că premierul e mai obsedat de Traian Băsescu şi Elena Udrea decât de cum merge economia ţării ne-o arată singur la fiecare apariţie televizată.
Iar faptul că se încăpăţânează în a numi în fruntea ministerelor oameni care cu probleme profesionale şi penale demonstrează un uriaş dispreţ faţă de cei care au votat USL şi dovedeşte prostie clară în ochii celor care nu au pus ştampila pe această alianţă.
Statistica tristă a acestei guvernări vorbeşte de la sine: de la venirea la putere, în aprilie 2012, executivul condus de Victor Ponta a pierdut aproape câte un ministru în fiecare lună. Exact atât: în cele 17 luni de guvernare, 15 demnitari fie au trebuit să părăsească fotoliile ministeriale – în majoritate pentru acuzaţii de corupţie, fie nici nu au mai apucat să se instaleze în funcţie din cauza unor scandaluri publice.
Controversele au început încă din momentul în care executivul era abia în faza de proiect. Victor Alistar, propus ca ministru delegat pentru stategii guvernamentale, a trebuit să renunţe sub oprobiul public pentru că fusese declarat incompatibil de ANI, cu interdicţie de a ocupa funcţii de stat. Au urmat alte dovezi ale dispreţului şi prostiei: Corina Dumitrescu şi Ioan Mang, de la Educaţie, ambii acuzaţi de plagiat, dar şi actorul Mircea Diaconu, ministrul Culturii, de asemenea declarat incompatibil. Chiar şi fostul ministru al Apărării, Corneliu Dobriţoiu, e în mijlocul unei anchete în care este acuzat că şi-a cumpărat ilegal locuinţa de serviciu.
Şi “hemoragia” de miniştri continuă şi azi. Ultimii pe listă: ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, condamnat în prima instanţă la 5 ani de închisoare pentru complicitate la abuz în serviciu, şi nominalizatul pentru acelaşi minister, Ovidiu Silaghi, aflat în vizorul DNA pentru o posibilă mită de 200.000 de euro.
Totuşi, în ciuda faptului că le-au fost înşelate în mod grosolan aşteptările, românii încă nu se revoltă public împotriva guvernării USL, nu ies în stradă nici măcar acei 200 de oameni care erau în 2012 în Piaţa Universităţii din Bucureşti. De ce? În primul rând, celor care au crezut într-o “salvare” adusă de noua putere le este încă greu să accepte că au mai fost înşelaţi o dată de politicieni. Şi încă mai vor minunea, încă mai aşteaptă mântuirea economică promisă, asemeni arestatului preventiv care ştie că e vinovat, dar mai crede totuşi că va scăpa de închisoare.
În al doilea rând, tot mai consistenta lehamite pornită din sentimentul că nu se mai schimbă nimic în ţara asta indiferent ce opţiune politică am avea le-a tăiat oamenilor cheful de mişcări stradale, de mitinguri şi marşuri. Iar cheful ăsta era şi aşa mic. Să nu uităm totuşi că presa a relatat de mai multe ori că până şi la protestele de anul trecut din aceeaşi Piaţă a Universităţii – când ura faţă de Traian Băsescu era la apogeu – manifestanţii abia au fost strânşi acolo cu bani de partid.
Şi nu în ultimul rând, oamenii nu mai au încredere în mişcarea sindicală, a căror lideri s-au dovedit mai degrabă veroşi oameni de afaceri pe spatele sindicaliştilor, când nu au schimbat tabăra pentru a deveni parlamentari sub pulpana PSD.
Şi-atunci ce se va întâmpla? Cel mai probabil Victor Ponta va rezista până la finalul mandatului său, România va mai înghiţi încă o guvernare care i-a făcut rău şi peste ani ne vom aminti de tot ce se întâmplă acum cu tristeţea şi dezamăgire pe care o vedem astăzi pe chipurile celor care i-au susţinut pe Emil Constantinescu şi CDR în urmă cu 17 ani.
